=Se împlinesc 84 de ani **Remember ?, da, firește că n-am să uit, dar cum anii tulbură unele din amintirile vechi, făcându-le să plutească aburite la hotarul dintre realitate și închipuire, dacă soarta mă va hărăzi cu viață lungă, într-un târziu are să-mi pară poate că toată această întâmplare trăită a fost un vis numai sau vreo istorie citită ori auzită undeva, cândva de mult.**, La 17 ianuarie 1936 a părăsit această lume Mateiu, avea 51 de ani, ultimului vlăstar din ramura Caragiale-(**Cam între două vârste, cu părul încărunţit, cu figura slabă şi nemişcată, vorbind rar şi strângând buzele când tăcea, ca şi cum ar fi vrut să pecetluiască încă mai puternic tainele firii lui complicate şi adânci. Păşea tacticos şi rar, cu pleoapele mai totdeauna lăsate şi purtând un trup rigid, uşor aplecat pe spate, în nişte costume care nu erau propriu-zis ale vremii noastre, vreo jachetă desprinsă din eleganta garderobă a altei epoci sau vreo pălărie dintr-o speţă rară şi demodată. Marea economie a mişcărilor lui, glasul baritonal care rostea puţine cuvinte, alese cu grijă şi cumpănite cu înţelepciune, dădeau impresia că Mateiu I. Caragiale înţelegea să fie artist nu numai la masa lui de lucru. În timpul din urmă, când o oboseală timpurie îl reţinea cu lunile la o proprietate a sa din apropierea Bucureştilor, avea spiritul deschis către chestiunile de botanică şi astronomie. Conversaţia era în aceste domenii de o rară suculenţă. Afirmaţiei uşoare şi pripite el îi opunea cunoştinţa precisă a unui mic fapt elocvent. Şi tonul lui îndeobşte, nu numai curtenitor, dar grav şi solemn, se modula ironic când era vorba să corecteze o eroare**-Tudor Vianu, revista Gândirea, nr. 3, martie 1936), Mateiu Iubea singurătatea, scrie**Piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea/De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea**, la fel de mult iubea Berlinul, o declară în nuvela "Remember"(1924, la editura „Cultura Naţională”)-*Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva și undeva, precum sunt lucruri viețuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis. La asta mă gândeam deunăzi seara când răvășind printre hârtiile mele ca să văd ce se mai poate găsi de ars, hârtiile încurcă, am dat peste o scrisoare care mi-a deșteptat amintirea unei întâmplări ciudate, așa de ciudată că, de n-ar fi decât șapte ani de când s-a petrecut, m-aș simți cuprins de îndoială, aș crede că într-adevăr am visat numai, sau că am citit-o ori auzit-o demult. Era în 1907. Fusesem greu bolnav în București și mă întorceam la Berlin acasă. Însănătoșirea mea se făcea cu anevoință, cerând îngrijiri mari. La plecare, doctorul m-a sfătuit să mă feresc până și de cele mai ușoare zguduiri sufletești. Bietul doctor! Am dat din umeri, zâmbind și i-am spus să fie pe pace. După un surghiun de doi ani revedeam Berlinul. Am de Berlin mare slăbiciune; nici împrejurări foarte triste nu m-au împiedicat să-l revăd cu plăcere. L-am regăsit cum îl lăsasem: tot numai flori. Așa frumos chiar ca în acel început de iunie nu-mi păruse totuși niciodată. Ca să-l vântur însă și să-l colind ca odinioară, nu mai mergea.E înnăscută în mine, drojdie de străvechi eres, o iubire păgână și cucernică pentru copacii bătrâni. Lor le datoresc inspirații mult nobile și grave, fiindcă nu cred să se afle pe lume viers omenesc sau cântare meșteșugită care să mă miște mai viu ca tainicul freamăt ce-l deșteaptă în frunzișul lor vântul serii. Arborii aceia zugrăviți mă încântau totuși mai mult chiar decât cei adevărați, acel mic peisaj melancolic înfățișându-mi o oglindire a sufletului meu. Mergeam la muzeu foarte des. Cât de cufundat eram în contemplarea cadrelor nu treceam cu vederea nici pe oaspeți, interesanți uneori, așa că printre ei băgasem de seamă că se află nelipsit un tânăr, care, acolo mai ales, ar fi atras privirile oricui, căci despre el s-ar fi putut cu drept zice că-l desprinsese de pe o pânză veche o vrajă. Poate fi plăcere mai rară pentru cei ce s-au împărtășit cu evlavie întru taina trecutului decât să întâlnească în carne și oase o icoană din veacuri apuse?.*
(..)
**E drept că aşa frumoase nopţi două n-am văzut la fel, eu care ştiu a preţui noaptea ca nimeni altul şi care am iubit-o cum nu se poate iubi mai cu nesaţ şi patimă. Era o noapte de catifea şi de plumb; Ca o adevărată pasăre de noapte urăsc zorile.**
***
Din revista „Via]a Româneasca” (martie 1913) unde Mateiu I. Caragiale a publicat trei poezii: Gradinile amagirii, Întoarcerea învinsului si "Marturisire", incluse în volumul postum Pajere (1936)
*Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăți,
Pe ea boarea nu adie, veșnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăți.
Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera și mușchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătății trist veghează pe colină,
Și în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.
Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriștii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe un mormânt."/Mărturisire
***
De notorietate tensiunile dintre Caragiale-tatăl și Caragiale-fiul Matei ** Margini nu cunoaşte păgâna-mi semeţie/Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt/Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie/Şi supt călăuzirea-i păşesc cu bărbăţie/Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt**
(...)
*Am conştiința de a fi ultimul. Nu ultimul Caragiale, ultimul Mateiu. Până la urmă poporanul Ion Luca se va dovedi repetabil, oricând poate să apară un ins de tipul lui. Pe mine însă nu mă va repeta nimeni.*/-Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale. Ed. A II A - Ion Iovan
https://identitatea.ro/mateiu-caragi...0-SMSp5fQksRU0