Thread: Proza
View Single Post
Old 08 Jan 2020, 22:16   #63
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 631
Se împlinesc 77 de ani, născut pe 30 decembrie 1942 ("M-am născut în perioada evacuării, în Urali, în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Başkiria, unde familia noastră a fost adusă din Moscova, când nemţii atacau capitala. Orăşelul unde m-am născut mi-a dat multe bătăi de cap, deşi niciodată n-am mai trecut prin el. În primul rând, mereu greşeau transcrierea lui şi mereu trebuia să-l dictez funcţionarilor pe litere: Be-le-bei. Nu, nu Pe-lelei, şi nu Belidei, ci Belebei, dracu’ să-i ia, nu ştiu geografie. Şi cu toate acestea tot se încurcau. În ultimul meu buletin de identitate mi-au scris pocit Belebel"), scriitor si disident rus Vladimir Bukovsky, a fost, alături de Soljeniţîn şi Saharov, unul din cei trei mari contestatari anticomunişti din Uniunea Sovietică a anilor "60-’70", este închis timp de 12 ani în penitenciarele rusesti, spitale de psihiatrie și lagăre de muncă forțată, scrie în cartea "Şi se întoarce vântul"/**Mai aveam de stat foarte puţin, doar niscaiva cinci luni aici în închisoare, apoi în regiunea Perm, în „îndrăgitul” de mine, lagăr nr.35, cam vreo zece luni. Asta-i ca o sărbătoare, ca şi cum aş fi acasă. Şi apoi, prin martie 1978, mă aştepta deportarea, domiciliul forţat. Aceşti cinci ani nefericiţi de domiciliu forţat care mă aşteptau mă iritau mult mai tare ca perioada de detenţie, erau ca un fel de adaos inutil, nici în car, nici în căruţă, nici tu libertate, nici tu închisoare. Şi mai depinde de locul unde te deportează, ce fel de activităţi vor fi acolo, ce fel de conducere. S-ar putea să fie mai rău ca în lagăr. Se cunoştea că din lagărele din Perm deportările se făceau în regiunea Tomsk, iar acolo, cum se ştie, există păduri de nepătruns, mlaştini, pustietate; legea o dictează taigaua, iar urşii sunt adevăraţii stăpâni. Din Vladimir însă, deportările se făceau îm Komi, şi cu toate că în Komi nu curgea lapte şi miere, ci întâlneai aceleaşi păduri de nepătruns şi aceleaşi mlaştini, el se afla, totuşi, mai aproape de Moscova, cum necum era situat în Europa. De aceea meditam că ar fi bine să reuşesc încă o dată să mă întorc din lagăr în Vladimir.Cele cinci luni de închisoare pe care le aveam de executat le programasem mai demult: ce carte şi în cât timp voi reuşi s-o citesc. În lagăr nu sunt condiţii pentru lectură, acolo totul este să reuşeşti să supravieţuieşti. Dar chiar şi în surghiun, alte probleme vor fi prioritare. Atunci când să te mai instruieşti, dacă nu în închisoare?**, ajunge în Occident în "76 - din închisoarea Vladimir prin aeroportul din Zurich (Leonid Brejnev acceptase un schimb de detinuti politici: Vladimir Bukovski pentru Luis Corvalan, lider al Partidului Comunist din Chile), expulzatul avea a declara unui reporter " Era mai bine ca schimbul sa se fi facut intre Brejnev si Pinochet", devine un profund analist ai perioadei războiului rece, publica "Judgement in Moscow: (1995) - denuntă complicitătile guvernelor Europei de Vest cu Moscova, un critic eurosceptic**Nimic nu se schimbă. URSS avea Gulagul. Cred că el există și în UE. Un gulag intelectual numit „Corectitudinea Politică”. Când cineva vrea să spună ceva despre subiecte precum rasă sau gen, iar opiniile sale diferă de cele aprobate oficial, va fi ostracizat. Este începutul Gulagului, începutul pierderii libertății**, scrie în ultima sa carte, publicată în engleză mai 2019 "Judecată la Moscova: Crimele sovietice și complicitatea occidentală"(Judgement in Moscow: Soviet crimes and Western complicity), a fost, în iulie 2002, invitat la Şcoala de Vară de la Memorialul Sighet (in 2012, la Editura Fundația Academia Civică urma să apară volumul "Bukovski la Sighet", a murit de curând, într-o duminică, octombrie 2019/27 la Cambridge, avea 76 de ani, memorabile scrieri **Oricum aş fi sucit-o, reieşea că nu voi mai avea alte universităţi, cu excepţia închisorii din Vladimir. Şi dacă nu mă vor mai încălţa cu o nouă condamnare, atunci voi ieşi din deportare în anul 1983, când voi împlini patruzeci şi unu de ani, o vârstă total nepotrivită cu învăţământul. Dar nici în libertate nu mă aşteaptă nimic bun. Şi numai un novice, aflat pentru prima oară în închisoare, aşteaptă eliberarea, numărând zilele. Şi această libertate i se pare că e ceva luminos, însorit, inabordabil. Eram închis deja a patra oară şi ştiam că pentru mine nu există în viaţă o mai mare deziluzie ca eliberarea din închisore. Ştiam, de asemenea, că mai mult de un an niciodată nu am reuşit să mă adaptez şi niciodată nu voi reuşi în această blestemată libertate. Deoarece motivele pentru care m-au băgat la închisoare prima oară se vor repeta, mă vor băga şi pentru a doua, şi pentru a treia oară. Ele, motivele, sunt invariabile, cum invariabilă este însăşi viaţa sovietică, cum nu te schimbi nici tu însuţi. Niciodată nu ţi se va permite să fii tu însuţi, iar tu nu vei fi de acord să minţi şi să fii ipocrit. Cale de mijloc aici n-a existat.**
***
"Soluţia Vladirair Bukovski, în "Jurnalul fericirii" N. Steinhardt" (Testament politic - "Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare")-Despre Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladirair Bukovski -*Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta. Vladimir Bukovski. povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui. Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc! Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb - nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, cîtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb - dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzand fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.*
***
*Se pare că în Occident s-a trecut cu vederea acest moment, considerându-se adesea că mişcarea pentru drepturile omului în URSS este încă una din variantele neomarxismului. Paradoxul constă în faptul că puţinii participanţi la această mişcare, care, în acţiunile lor de protest, ajung să creadă în mod sincer în socialismul cu faţă umană, în activitatea practică sunt alături de toţi ceilalţi. Luptăm cu toţii, la urma urmei, pentru o faţă umană, că de socialism suntem sătui până peste cap! Recitarea de versuri direct în piaţa din mijlocul oraşului crea o atmosferă cu totul neobişnuită. Mulţi dintre recitatori erau autori profesionişti excelenţi, alţii erau poeţi talentaţi: Şciukin, Kovşin, Mihail Kaplan, Victor Kalughin, Alexandrovski, Şuht şi alţii. La fiecare lecturare se adunau sute de oameni. Întâlnirile aveau loc de obicei seara, sâmbăta şi duminica.Una dintre creaţiile cele mai recitate la Maiak era Manifestul uman al lui Galanskov. Îl recita chiar autorul sau amicii noştri, actorii. Până în clipa de faţă nu-mi dau seama, dacă acestea erau cu adevărat versuri bune, deoarece erau prea profund legate de amintirea noastră despre acele timpuri. Noi receptam Manifestul uman ca pe o simfonie a răzmeriţei, ca pe o chemare la nesupunere:
"Ies în piaţă
Şi oraşului îi asurzesc
urechile
Cu strigătul meu de
disperare..."/ răsunau versurile deasupra pieţei Maiakovski, ca şi cum, acolo şi în acel moment a fost găsit tocmai cuvântul necesar poetului. În versurile sale, Iurka era exact ceea ce simţeam, ceea ce însemna viaţa noastră însăşi:
"Acesta-s eu,
Cel ce vă cheamă la adevăr şi răscoală, pe alţii nu mai doresc deloc să-i slujesc,
Rup lanţurile negre, de smoală,
Plăsmuite din minciuni ce nu mai contenesc."/Ca şi el, noi, toţi ceilalţi, simţeam cum din această disperare, din revoltă, creşte şi renaşte personalitatea liberă şi independentă:
"Nu-mi trebuie pâinea voastră amestecată cu lacrimi.
Şi cad şi mă ridic, zbor în semivis, în seminălucire...
Şi simt cum înfloreşte
omenescul în mine."
(..)
Cu adevărat, acesta era un manifest al omului, iar nu un mărginit manifest politic.* ( Vladimir Bukovski - "Şi se întoarce vântul" )


http://www.memorialsighet.ro/vladimi...ObhqBM-WULQLRk
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif