Cinemagia Forum - View Single Post

victor_homescu · 05 Dec 2019, 19:49

(Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge), Rainer Maria Rilke (1875-1926), născut în Praga, decembrie 1875, moare bolnav de leucemie, avea 51 de ani, tot într-o zi de decembrie, sanatoriul Valmont-sur-Territet, lângă Montreux, Elveţia, este înscris pe piatra sa de mormânt, cimitirul din Raron în Cantonul Wallis ("Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui"), anul 1926, poetul, în unicul său roman (autobiografic?!),"Însemnările lui Malte Laurids Brigge", scris 1904 -1910 **Paris septembrie 11, rue Toullier"Am mai spus‑o oare? Învăţ să văd, da, încep.Merge greu încă, dar vreau să profit de timpul care îmi stă la dispoziţie.De exemplu, nu mi‑a trecut prin minte niciodată câte feluri de feţe există.Există o mulţime de oameni, dar şi mai multe feţe, căci fiecare om are mai multe.Sunt oameni care poartă aceeaşi faţă ani întregi.Fireşte, se uzează, se murdăreşte, se încreţeşte pe la riduri, se lărgeşte, ca mănuşile purtate în călătorie.Aceştia sunt oamenii simpli, economi; n‑o schimbă, nici măcar n‑o spală.E destul de bună, susţin ei, şi cine le poate dovedi contrariul?Acum se pune totuşi întrebarea, dacă au mai multe feţe, ce fac cu celelalte?Le pun deoparte.Să le poarte copiii lor, dar se întâmplă să le poarte şi câinii lor.De ce nu?Faţa e faţă.Alţi oameni îşi schimbă feţele uimitor de repede, una după alta, şi le uzează.La început li se pare că au o faţă pentru totdeauna, dar la numai patruzeci de ani, asta să fie ultima?Fireşte, e tragic.Nu sunt obişnuiţi să‑şi cruţe feţele, ultima s‑a deteriorat în opt zile, are găuri, în multe locuri e subţire ca hârtia şi apoi, treptat‑treptat, apare fondul, nefaţa şi pe asta o arată lumii.Învăţ să văd.Nu ştiu de ce totul se adânceşte din ce în ce mai mult în mine şi nu rămâne în locul unde se oprea altminteri totdeauna.Am în mine un interior adânc de care nu ştiam.Acum totul se duce într‑acolo.Nu ştiu ce se întâmplă acolo.**
***
"Astăzi, în timp ce scriam o epistolă, am constatat cu surprindere că sunt aici abia de trei săptămâni. Trei săptămâni în altă parte, la ţară de pildă, puteau să pară cât o zi, aici însă sunt cât nişte ani. Nu vreau să mai scriu nicio epistolă. De ce i‑aş spune cuiva că mă schimb? Dacă mă schimb, nu mai rămân cel ce am fost, ci devin altcineva, şi atunci e limpede: nu am cunoscuţi. Iar oamenilor străini, oamenilor care nu mă cunosc, e imposibil să le scriu."
(..)
"Fără-ndoială e straniu să nu mai locuieşti pe pământ,
să nu mai urmezi abea deprinsele-obiceiuri,
trandafirilor şi altor lucruri pline de făgăduinţi
să nu le mai dai înţelesul viitorului omenesc;
să nu mai fii ceea ce ai fost în nesfârşita nelinişte a mâinilor,
şi însuşi numele tău
să-l laşi deoparte ca pe o jucărie stricată.
Straniu, dorinţele să nu le mai doreşti. Straniu,
să vezi toate câte se legau între ele
fluturând de ici colo prin spaţiu. Trudnică şi plină de reînceputuri
e starea de moarte, până ce încetul cu încetul simţi cum te pătrunde
puţină veşnicie"
&
"Aşa, prin urmare, aici vin oamenii să trăiască ? Eu aş spune mai curând că aici mor. Am fost pe afară. Am văzut: spitale. Am văzut un om care se clătina şi s‑a prăbuşit. Lumea s‑a îmbulzit în jurul lui şi m‑a scutit de ceea ce a mai urmat. Am văzut o femeie însărcinată. Se târa cu greu de‑a lungul unui zid înalt, cald, pe care îl pipăia din când în când, parcă voia să se convingă dacă mai există. Da, mai era încă acolo. Dincolo de el ? Am căutat pe planul oraşului:Maison d’accouchement. Bine. O vor ajuta să nască,se pricep. Mai departe,rue Saint‑Jacques, o clădire mare cu o cupolă. Planul indica:Val‑de‑Grâce, Hôpital militaire. Asta, de fapt, nu era necesar să ştiu, dar nu‑mi strica. Străduţa începuse să duhnească din toate părţile. Duhnea, pe cât puteam să deosebesc, a iodoform, a pommes frittes, a frică.Toate oraşele duhnesc vara."
***
"Dar femeia, femeia:era cu totul adâncită în sine, cu faţa ascunsă în mâini. Era la colţul cu rue Notre‑Dame‑des‑Champs. De cum am văzut‑o, am început să calc uşor. Când oamenii sărmani cugetă, nu trebuie tulburaţi. Poate că totuşi le vine vreo idee bună. Strada era prea pustie, pustietatea asta îmi lua paşii de sub tălpi şi clămpănea cu ei, de colo până colo, de parcă ar fi fost în saboţi. Femeia s‑a speriat şi a ieşit din sine, prea repede, prea violent, încât obrazul i‑a rămas în mâini. Am putut vedea cum zace în palme forma lui concavă. M‑a costat un efort indescriptibil să rămân la mâinile ei şi să nu mă uit la ceea ce se smulsese din ele. Mă îngrozea gândul să văd o faţă pe dinăuntru, dar cu mult mai mult mă temeam de capul dezgolit, fără faţă."
***
"Asta nu era moartea vreunui oarecare bolnav de dropică, ci moartea hâdă, princiară, pe care şambelanul o purtase în el şi o hrănise toată viaţa.Tot prisosul de mândrie, voinţă şi autoritate, pe care nu le putuse folosi el însuşi în zilele lui liniştite, se adunaseră în moartea lui, în moartea care stăpânea şi adăsta acum în Ulsgaard.Cum l-ar*ar fi privit şambelanul Brigge pe cel ce i-ar fi cerut să moară de altă moarte decât asta? El murea doar de moartea lui cea grea. Ea venise pentru zece săptămâni.Atât a şi rămas.Şi în timpul ăsta a fost mai stăpână decât fusese vreodată Christoph, era ca o regină, supranumită mai târziu şi pentru întotdeauna:„Înspăimântătoarea”.
(..)
"Până la urmă cei aleşi timpuriu de moarte nu mai au nevoie de noi/se dezvaţă de ce-i pământesc, aşa cum, crescând/ blând te desprinzi de sânul mamei. Dar noi, care/avem nevoie de taine atât de mari, noi pentru care adesea din jale/
se naşte un suiş fericit : am putea oare exista fără ei?"
***
"Şi dacă mă gândesc la ceilalţi pe care i-??*am văzut murind sau despre care doar am auzit,înţeleg că întotdeauna e la fel.Toţi au avut parte de o moarte numai a lor.Acei bărbaţi care o purtau înăuntrul lor ca pe o prizonieră închisă într-??*o armură, acele femei care au îmbătrânit şi s-au pipernicit,apoi,pe un pat enorm,ca pe o scenă de teatru,s-au sfârşit discret şi nobil în faţa întregii familii,a servitorilor şi a câinilor.Iar copiii,chiar şi cei mici de tot,nu au avut parte de o moarte oarecare de copil,căci s-au străduit şi au murit aşa cum erau deja şi cum ar fi trebuit să devină cândva.Şi ce frumuseţe melancolică le era dată femeilor gravide când în pântecele lor uriaş,pe care mâinile lor mici se rezemau fără voie,erau doi plozi:un copil şi o moarte.Nu venea oare zâmbetul intens,aproape hrănitor, de pe faţa lor pustiită,de la sentimentul că în ele cresc amândoi?"/(Însemnările lui Malte Laurids Brigge, Editura Corint, traducere Corneliu Papadopol)
(..)
"Cine arată un copil, cum se ţine anume? Cine-l aşază
în constelaţie şi-i pune în mâini
măsura distanţei? Cine plămădeşte din pâine cenuşie,
ce se-ntăreşte, moartea copilului, sau în gura-i rotundă
i-o lasă ca pe miezul
unui măr frumos? Ucigaşii lesne
îi poţi înţelege. Dar aceasta: moartea,
întreaga moarte şi chiar înainte de viaţă atât
de suav să o porţi şi să nu fii rău,
aceasta-i mai presus de cuvinte."

https://www.youtube.com/watch?v=gxyU...ZqOXA_9WpFQZ_0

05 Dec 2019, 19:49	#61
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 631	(Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge), Rainer Maria Rilke (1875-1926), născut în Praga, decembrie 1875, moare bolnav de leucemie, avea 51 de ani, tot într-o zi de decembrie, sanatoriul Valmont-sur-Territet, lângă Montreux, Elveţia, este înscris pe piatra sa de mormânt, cimitirul din Raron în Cantonul Wallis ("Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui"), anul 1926, poetul, în unicul său roman (autobiografic?!),"Însemnările lui Malte Laurids Brigge", scris 1904 -1910 Paris septembrie 11, rue Toullier"Am mai spus‑o oare? Învăţ să văd, da, încep.Merge greu încă, dar vreau să profit de timpul care îmi stă la dispoziţie.De exemplu, nu mi‑a trecut prin minte niciodată câte feluri de feţe există.Există o mulţime de oameni, dar şi mai multe feţe, căci fiecare om are mai multe.Sunt oameni care poartă aceeaşi faţă ani întregi.Fireşte, se uzează, se murdăreşte, se încreţeşte pe la riduri, se lărgeşte, ca mănuşile purtate în călătorie.Aceştia sunt oamenii simpli, economi; n‑o schimbă, nici măcar n‑o spală.E destul de bună, susţin ei, şi cine le poate dovedi contrariul?Acum se pune totuşi întrebarea, dacă au mai multe feţe, ce fac cu celelalte?Le pun deoparte.Să le poarte copiii lor, dar se întâmplă să le poarte şi câinii lor.De ce nu?Faţa e faţă.Alţi oameni îşi schimbă feţele uimitor de repede, una după alta, şi le uzează.La început li se pare că au o faţă pentru totdeauna, dar la numai patruzeci de ani, asta să fie ultima?Fireşte, e tragic.Nu sunt obişnuiţi să‑şi cruţe feţele, ultima s‑a deteriorat în opt zile, are găuri, în multe locuri e subţire ca hârtia şi apoi, treptat‑treptat, apare fondul, nefaţa şi pe asta o arată lumii.Învăţ să văd.Nu ştiu de ce totul se adânceşte din ce în ce mai mult în mine şi nu rămâne în locul unde se oprea altminteri totdeauna.Am în mine un interior adânc de care nu ştiam.Acum totul se duce într‑acolo.Nu ştiu ce se întâmplă acolo. * "Astăzi, în timp ce scriam o epistolă, am constatat cu surprindere că sunt aici abia de trei săptămâni. Trei săptămâni în altă parte, la ţară de pildă, puteau să pară cât o zi, aici însă sunt cât nişte ani. Nu vreau să mai scriu nicio epistolă. De ce i‑aş spune cuiva că mă schimb? Dacă mă schimb, nu mai rămân cel ce am fost, ci devin altcineva, şi atunci e limpede: nu am cunoscuţi. Iar oamenilor străini, oamenilor care nu mă cunosc, e imposibil să le scriu." (..) "Fără-ndoială e straniu să nu mai locuieşti pe pământ, să nu mai urmezi abea deprinsele-obiceiuri, trandafirilor şi altor lucruri pline de făgăduinţi să nu le mai dai înţelesul viitorului omenesc; să nu mai fii ceea ce ai fost în nesfârşita nelinişte a mâinilor, şi însuşi numele tău să-l laşi deoparte ca pe o jucărie stricată. Straniu, dorinţele să nu le mai doreşti. Straniu, să vezi toate câte se legau între ele fluturând de ici colo prin spaţiu. Trudnică şi plină de reînceputuri e starea de moarte, până ce încetul cu încetul simţi cum te pătrunde puţină veşnicie" & "Aşa, prin urmare, aici vin oamenii să trăiască ? Eu aş spune mai curând că aici mor. Am fost pe afară. Am văzut: spitale. Am văzut un om care se clătina şi s‑a prăbuşit. Lumea s‑a îmbulzit în jurul lui şi m‑a scutit de ceea ce a mai urmat. Am văzut o femeie însărcinată. Se târa cu greu de‑a lungul unui zid înalt, cald, pe care îl pipăia din când în când, parcă voia să se convingă dacă mai există. Da, mai era încă acolo. Dincolo de el ? Am căutat pe planul oraşului:Maison d’accouchement. Bine. O vor ajuta să nască,se pricep. Mai departe,rue Saint‑Jacques, o clădire mare cu o cupolă. Planul indica:Val‑de‑Grâce, Hôpital militaire. Asta, de fapt, nu era necesar să ştiu, dar nu‑mi strica. Străduţa începuse să duhnească din toate părţile. Duhnea, pe cât puteam să deosebesc, a iodoform, a pommes frittes, a frică.Toate oraşele duhnesc vara." * "Dar femeia, femeia:era cu totul adâncită în sine, cu faţa ascunsă în mâini. Era la colţul cu rue Notre‑Dame‑des‑Champs. De cum am văzut‑o, am început să calc uşor. Când oamenii sărmani cugetă, nu trebuie tulburaţi. Poate că totuşi le vine vreo idee bună. Strada era prea pustie, pustietatea asta îmi lua paşii de sub tălpi şi clămpănea cu ei, de colo până colo, de parcă ar fi fost în saboţi. Femeia s‑a speriat şi a ieşit din sine, prea repede, prea violent, încât obrazul i‑a rămas în mâini. Am putut vedea cum zace în palme forma lui concavă. M‑a costat un efort indescriptibil să rămân la mâinile ei şi să nu mă uit la ceea ce se smulsese din ele. Mă îngrozea gândul să văd o faţă pe dinăuntru, dar cu mult mai mult mă temeam de capul dezgolit, fără faţă." *** "Asta nu era moartea vreunui oarecare bolnav de dropică, ci moartea hâdă, princiară, pe care şambelanul o purtase în el şi o hrănise toată viaţa.Tot prisosul de mândrie, voinţă şi autoritate, pe care nu le putuse folosi el însuşi în zilele lui liniştite, se adunaseră în moartea lui, în moartea care stăpânea şi adăsta acum în Ulsgaard.Cum l-arar fi privit şambelanul Brigge pe cel ce i-ar fi cerut să moară de altă moarte decât asta? El murea doar de moartea lui cea grea. Ea venise pentru zece săptămâni.Atât a şi rămas.Şi în timpul ăsta a fost mai stăpână decât fusese vreodată Christoph, era ca o regină, supranumită mai târziu şi pentru întotdeauna:„Înspăimântătoarea”. (..) "Până la urmă cei aleşi timpuriu de moarte nu mai au nevoie de noi/se dezvaţă de ce-i pământesc, aşa cum, crescând/ blând te desprinzi de sânul mamei. Dar noi, care/avem nevoie de taine atât de mari, noi pentru care adesea din jale/ se naşte un suiş fericit : am putea oare exista fără ei?" ** "Şi dacă mă gândesc la ceilalţi pe care i-??am văzut murind sau despre care doar am auzit,înţeleg că întotdeauna e la fel.Toţi au avut parte de o moarte numai a lor.Acei bărbaţi care o purtau înăuntrul lor ca pe o prizonieră închisă într-??o armură, acele femei care au îmbătrânit şi s-au pipernicit,apoi,pe un pat enorm,ca pe o scenă de teatru,s-au sfârşit discret şi nobil în faţa întregii familii,a servitorilor şi a câinilor.Iar copiii,chiar şi cei mici de tot,nu au avut parte de o moarte oarecare de copil,căci s-au străduit şi au murit aşa cum erau deja şi cum ar fi trebuit să devină cândva.Şi ce frumuseţe melancolică le era dată femeilor gravide când în pântecele lor uriaş,pe care mâinile lor mici se rezemau fără voie,erau doi plozi:un copil şi o moarte.Nu venea oare zâmbetul intens,aproape hrănitor, de pe faţa lor pustiită,de la sentimentul că în ele cresc amândoi?"/(Însemnările lui Malte Laurids Brigge, Editura Corint, traducere Corneliu Papadopol) (..) "Cine arată un copil, cum se ţine anume? Cine-l aşază în constelaţie şi-i pune în mâini măsura distanţei? Cine plămădeşte din pâine cenuşie, ce se-ntăreşte, moartea copilului, sau în gura-i rotundă i-o lasă ca pe miezul unui măr frumos? Ucigaşii lesne îi poţi înţelege. Dar aceasta: moartea, întreaga moarte şi chiar înainte de viaţă atât de suav să o porţi şi să nu fii rău, aceasta-i mai presus de cuvinte." https://www.youtube.com/watch?v=gxyU...ZqOXA_9WpFQZ_0 Last edited by victor_homescu : 05 Dec 2019 at 19:53.