[victor_homescu]

143 de ani:<<Cimitirul = un preludiu de Rai.>>***În Rai foame nu-i, nici sete nu-i, nici osteneală nu-i.***??* romancierul Tudor Arghezi: 21 mai 1880??*, în "Poemul în proză, "anul "36: ●"Cimitirul Buna=Vestire" :
**Cimitirul e ca o gară la care cei rămași singuri se întorc neîntrerupt ca să mai vadă o dată linia de-a lungul căreia cei plecați s-au depărtat.**
***
**Am patruzeci și șapte de mii de morți înregistrați, supușii mei. Sunt cel mai mare într-o republică închisă și trec zilnic printre mormintele mele, urmat de opt gropari și cinci grădinari, ca primarul. Greve, revoluții, opinii, polemici, propagandă electorală: nimic. Frontul morților e obedient și tăcut. Și pot să le zic pe nume tuturor oamenilor însemnați și să-i înjur. Patruzeci și șapte de mii de morți: auditor magnific, imposibil de recrutat la Universitate, și patruzeci și șapte de mii de familii atente la păstrarea relațiilor cu personagiul care trăiește zi și noapte cu morții lor. Sunt al familiei, ca guvernorul unui cretin adult, cu care se plimbă în trăsură, pe care îl șterge la naștere și-i spune: gata, poți să faci.**
***
**Mă tot gîndesc, în nopţile mele de cimitir, la o Viaţă de Apoi, şi temele acestei romanţe, de peste Biblie şi Apocalips, îmi dau leneş ocol, ca nişte fulgi de zăpadă, animaţi de o mişcare circulară de fluturi care nu vor să se lase jos, pînă la pămînt. În toate paginile caietului meu am încercat un început, şi încă nu am învăţat nimic. Cum trebuie făcută o frază, şi mai ales cea dintîia. Cum trebuie potrivită plasticitatea unui subiect, mai fluidă sau mai închegată, ca să ia formă şi relief în cuvinte, fără să curgă din ele. Notez, citesc, vreau şi merge cum nu se poate mai greu..De multe ori redactarea dintr-o dată iese proastă. La citire, a doua zi, eşti înspăimîntat. Scos din fire şi pişcat în punctul de onoare, bagi în foc şi faci a doua redactare, poate că mai bună. Se întîmplă ca tocmai a patra să capete faţă. Dar pînă atunci te laşi…Poate c-ar iesi ceva și din asemenea inceput, pentru Al Treilea Testament. Aș vrea să apar din întuneric cu o lucrare literară, “invierea mortilor”. Cum ar rămîne episcopii si arhiereii, patriarhii și chiar Papa, dacă vrem să vorbim drept, cînd morții ar putea să învieze fără aprobarea și asistența lor? S-ar putea admite o înviere înainte ca sfintele sinoade să fie încunoștințate de Cel care le inspiră? Biserica va trebui să o condamne, întrucît pune în discuţie chiar condiţiile sale de existenţă.*
***
**O doamnă care nu are nici un mormant la noi a participat la doua înmormântări. Nu e nici rudă, nici prietenă cu nici un mort și nu plânge: asistă. E o amatoare. Îi plac morții. A scoborât după amiază dintr-o limuzină, a așteptat toți morții și a vizitat pe cei depuși în capelă. Ieri a dat deoparte capacul unui sicriu, și ingrijitoarea a găsit-o pe catafalc, întorcând capul mortului într-o atitudine de profil și trecându-i degetele prin mustăți. Crezand că e soția decedatului, ingrijitoarea s-a mulțumit să-i spuie, cu sfiala care o da măsura poruncită a despărțirii legale a morților scumpi de noi, că nu e voie să fie descoperite raclele înainte de sosirea preoților, ajutand-o să tragă capacul la loc. Dar doamna a intrat în considerații ciudate. A întrebat pe femeie cum îl cheamă pe ofițerul din coșciug, afirmandu-i că n-a mai văzut un mort atât de frumos. Păcat că e mort, dar desigur că viu nu-i stă tot atât de bine uniforma. E preferabil că a murit.**
***
《**Păziți-vă bine oameni, semenii mei de azi și din trecut, de fapte definitive, asupra cărora să nu mai poată reveni deci viața de apoi. Voi nu veți cunoaște realitatea sufletului decît într-un moment cînd refacerea erorilor este tardivă. În mijlocul orelor voastre stați de sentinelă ca să nu se ivească pe neștiute ceasul cel rău, ca un măgar subiectiv ieșit la păscutul scînteilor vegetale. Orice ați face, știința voastră rătăcește, și mîndria voastră e un noroi, prin care mintea vă umblă desculță.**》
***
**Nu mai vazusem din apropiere pe strania vizitatoare, si detaliile luxului ei ales m-au izbit.Totul era pe ea scump si cautat, și palidității obrazului ei, tăiat de o șuviță de păr, aruncată din mijlocul frunții, de subt pălăria de catifea cărămizie, peste un ochi, îi corespundeau licaririle unui șal de blană bogată, cu spicul zbîrlit. Mănușile de piele mată se imparechiau cu pantofii din aceeasi calitate,de caprioara, si piciorul ei cu mâna. Ochii erau excepționali de verzi, de verdele frunzei noi de popusoi, și lumina lor îi umplea pleoapele cu o vastă pată rotundă de smarald. Dacă n-ar fi trăit evident și nu s-ar fi mișcat și sucit între genele imbelsugate, aș fi crezut că sunt ochii unei divinități naive budiste, de aur și zmalt. Nu mă puteam uita decât pe furiș înlăuntrul lor și cu admirația spaimei. - Sunteti rudă cu mortul? m-a intrebat doamna.- Nu, am răspuns. Dar dumnevoastră?- Sunt pianistă. - Vream să vă întreb dacă nu sunteți rudă cu mortul. - Nu. Am venit de placere. - Bizară plăcere, dați-mi voie să vă mărturisesc, doamnă. Sunt destul de puțin cunoscute aceste plăceri, dacă-mi permiteți să adaog.**
***
**Doamna intreba pe ingrijitoare:= Nu stii, l-a scaldat? Si ingrijitoarea s-a speriat de intrebare, raspunzand: - Pe cine, daca l-a scăldat? Doamna arăta cu degetul la coșciug.**
***
**Frumos mort! zise doamna, mișcându-si bărbia către catafalc. Ochii ei, imposibil de verzi, se aprindeau si se stingeau din zeci de puncte semănate în stofa lor, ca mărgelele pe care le aprind, cocosandu-se în umbletul pe craci, omizile mari de gutui. Fară să fiu de parerea ei, a trebuit să aprob. - Dar nu toți morții sunt frumoși, deosebi doamna. Femeile se fac urâte. Numai bărbații sunt frumoși. Dar nici toti bărbații. Numai cei trecuți de o anumită vârstă. Am auzit că e obiceiul ca morții să fie scăldați. E adevarat? - Cred ca e adevărat, raspunsei. As fi preferat un subiect mai omenesc. - Vreau sa scald și eu un mort și nu mi-a murit nimeni Intrigat de această arătare, sosită din balamucul misterios al lumii, m-am folosit de moment. - Vă doresc să nu vă moară niciodatã nimeni. - Nici n-am cine să-mi moară, răspunse doamna, întinzând zbarciturile unui deget de la o mănușa, dinspre vârf în jos. - Poate că vreo strabunica. - N-am avut. - Vreți să spuneți, am surâs, că nu ați apucat-o. - N-am avut nici o bunică, nici mamă, nici tată. Căzui de-a dreptul în ce mă interesa mai mult. - Dar aveti un soț fericit. - Eu? zise ea confuză. Nu. Cum să am un soț? - Nu stiu. Am crezut. O persoană atât de frumoasă, vă rog să mă iertați, nu poate să fie singură pe lume. Rostii melodramaticul «pe lume». - Ar trebui să fiu frumoasă, moartă. Dar nu cred că am să mor, zise doamna mahnita. Tăcui. Dadusem de fundul lucrurilor, ca într-un ciorap lung, în care vâri mâna ca să vezi dacă-i găurit în vârf.**
***
《*Șșșt! sufletul a murit, umblați în vîrful picioarelor; trecem prin camera lui de mort, prin cimitirul lui. Unde-i gîndul meu, unde-i credința mea, unde-i bărbăția mea? Au murit. Aruncă-ți cîrjile și umblă! Nu cred că se va putea. Îmi trebuie un om să mă scoale. Scoală-mă tu. Aș fi bucuros să fiu sculat de jos cu biciul. Dați-ne bice!*》
***
??*"Cimitirul Buna-Vestire" final de roman: <<***Neavînd ce alt cînta, ele şsufleteleţ slăvesc în graiuri line pe Dumnezeu.***>>
***
??*Tudor Arghezi: poemul "MORȚII"
**Ies morții...
Subt bolta cu clopot a porții,
Sînt zece la număr
Și, umăr de umăr,
Se duc, cîte doi, în coșciuge,
Fără mumă, fără popă, fără cruce.
Se duc împreună
Pe-ngheț și pe lună.
Din condică zece s-au șters,
Vărsați în univers,
Cu brațele puse domol
Pe pîntecul gol.
Flămînzi, ei nu știu de foame
Și, țepeni, uitat-au de ger.
Răni vinete, semne intame,
Vor fi vindecate la cer.
Portarul în drum i-a oprit
Și-i numără-n boltă cu bățul.
Mort pare și calu-nlemnit
Și omul ce mînuie hățul.
Drum bun ! către groapa comună.
Țărîna vă fie mai bună
Ca domnii ce v-au osîndit,
Ca preoții ce nu v-au citit.
Și băgați
De seamă, să nu vă-ncurcați.
Căci mîine seară, poate chiar diseară,
Pe la aprinsul stelelor de ceară,
Mai treceți o dată
La judecată.**