[victor_homescu]

21 martie, Ziua internațională a poeziei; Rainer Maria Rilke : "Scrisori către un tânăr poet/ "Briefe an einen jungen Dichter" :**Paris, 17 februarie 1903, Mult stimate domn,
Acum cîteva zile am primit scrisoarea dumitale. Îți mulțumesc pentru încrederea ce mi-o arăți. Iată tot ce pot să fac. Nu pot să pătrund în natura artei dumitale, căci orice preocupare critică îmi este străină. De altfel, nimic mai rău decât critica pentru a te apropia de o operă de artă, ea nu duce decât la neînțelegeri, mai mult sau mai puțin fericite. Nu orice poate fi cuprins în cuvânt, nu despre totul se poate vorbi, așa cum de foarte multe ori am putea să o credem, sunt întâmplări care rămân fără grai, ele se petrec pe un tărâm în care cuvântul nu a pătruns niciodată. Iar despre operele de artă este cel mai greu de vorbit, ele sunt existențe tainice, a căror viață veșnică trăiește alături de viața noastră trecătoare. Aș mai adăuga doar că versurile dumitale, deși nu au un caracter al lor propriu, poartă totuși în ele un germene tăcut și ascuns de personalitate. Am simtit-o lămurit în ultima dumitale poezie: „Sufletul meu”. Ceva deosebit își caută aici chip, realizare. Iar în frumoasa poezie „Către Leopardi” crește parcă o înrudire cu acest puternic, cu acest singuratic. Totuși, poeziile dumitale n-au încă valoare în sine, neatârnare, nici cea din urmă, nici aceea către Leopardi. Scrisoarea care le-a întovărășit mi-a lămurit parte din lipsurile pe care le simțisem citindu-le, fără însă să le pot da vreun nume.**
***
R.M.R (*Poetul*, traducere Șerban Foarță) **Te=ndepărtezi de mine, oră,
Mă dori când bați din aripi, Tac,
căci, singur, gura=i insonoră;
și n-am, cu viața=mi, ce să fac,
Iubită n-am, nici loc n-am,= cărui
să-i spun acasă. N am nimic,
Și pe când toți căror" mă dărui
sporesc, = eu mă fac tot mai mic.**
***
**Întrebi dacă versurile tale sunt bune. Mă întrebi pe mine. Ai întrebat și pe alții. Le trimeți revistelor. Le asemuiești cu altele și te neliniștești când unele redacții le resping. De acum încolo (fiindcă mi-ai dat voie să te sfătuiesc) te rog, renunță la toate acestea. Cauți în afara dumitale și tocmai de asta ar trebui să te ferești cel mai tare acum. Nimeni nu te poate sfătui și ajuta. Nimeni. Nu ai decât o singură cale. Adâncește-te în dumneata. Caută îndemnul care te face să scrii, cercetează dacă are rădăcini în adâncul inimii, mărturisește-ți: ai muri dacă ai fi oprit din a scrie? Întreabă-te, mai întâi, în ceasul cel mai tainic al nopții: trebuie să scriu? Caută în dumneata răspunsul cel mai adânc. Dacă îți vei zice „da” și dacă poți înfrunta aspra întrebare cu un puternic și firesc „trebuie”, atunci clădește-ți viața după această nevoie; viața dumitale, până în cele mai mărunte și mai neînsemnate ceasuri, trebuie să fie întruchiparea și mărturia acestui îndemn. Dacă e așa, apropie-te de natură, încearcă să spui, cum ar fi spus-o primul om, tot ce vezi, ce trăiești, ce iubești și ce pierzi. Nu scrie poezii de dragoste, înlătură pentru început temele prea întrebuințate, prea obișnuite, sunt cele mai grele – trebuie o putere prea mare, împlinită, ca să poți da ceva al tău pe un tărâm în care sunt nenumărate tradiții, adeseori strălucite. De aceea, fugi de subiectele mari, generale, îndreaptă-te către cele mărunte, de fiecare zi, povestește-ți tristețea și dorințele, gândurile trecătoare și credința în frumos; spune-le cu adâncă, liniștită și smerită sinceritate și folosește pentru aceasta lucrurile din jur, chipurile visurilor, amintirile. Dacă viața de toate zilele ți se pare săracă nu o învinovăți, ci învinovățește-te pe dumneata că nu ești destul de poet să-i descoperi comorile. Pentru un creator nimic nu este sărac, nici un loc nu este sterp sau neînsemnat. Și chiar dacă te-ai afla într-o închisoare, ale cărei ziduri ar înnăbuși orice zgomot din lume, nu-ți rămâne oare copilăria, această scumpă, regească bogăție, această comoară de amintiri? Pe ea ascult-o. Caută să redeștepți impresiile cufundate în trecutul ei îndepărtat; personalitatea dumitale se va întări, singurătatea se va lărgi și-ți va fi adăpost tainic; zgomotul lumii va trece fără s-o atingă. Și dacă din această întoarcere spre adânc, din această coborâre în propria dumitale lume, se vor naște versuri, nu te mai gândi să întrebi pe alții dacă sunt bune. Nu vei mai încerca să interesezi revistele, ci vei recunoaște în acele versuri un bun al dumitale, drag și firesc, ele vor fi asemenea unui glas al vieții dumitale. O operă de artă este bună când s-a născut dintr-o necesitate. Originea ei însăși o îndreptățește și nimic altceva. De aceea, mult stimate dom, nu-ți dau decât acest sfat: coboară în dumneata și cercetează adâncul din care îți izvorăște viața, acolo vei găsi răspunsul la întrebarea dacă trebuie să creezi. Primește ecoul așa cum va fi, nu te îndoi de el. Îmbrățișează-ți atunci soarta și poart-o cu toată povara și măreția ei, fără să cauți altă răsplată. Un creator trebuie să fie o lume pentru el însuși să găsească totul în el și în natura de care s-a legat.**
***
**Dacă ar trebui să spun cine m-a învățat ceva despre ființa creației, despre adâncul și veșnicia ei, aș putea să pomenesc doar două nume: cel al lui Jacobsen, marele poet, și cel al lui Auguste Rodin, sculptorul fără pereche între toți artiștii de azi.**
***
**Iată ce te rog: citește cât mai puțin lucrări de critică estetică; ele sunt fie produse ale spiritului de partizan, împietrite și fără sens, în asprimea lor lipsită de viață, fie îndemânatice jocuri de cuvinte, care scot învingătoare azi o părere, iar mâine cu totul alta. Operele de artă poartă în ele o singurătate nesfârșită; iar critica ți le înstrăinează și mai mult. Numai prin dragoste le poți trăi și păstra, numai dragostea rămâne dreaptă față de ele. Împotriva tuturor analizelor, dărilor de seamă, introducerilor îndreptățește-ți întotdeauna simțământul dumitale. Chiar dacă ai greși, evoluția firească a vieții tale interioare te va duce, încet, încet, către altă cunoaștere. Fii stăpân pe dezvoltarea liniștită și nestânjenită a judecății dumitale, care, ca orice progres, trebuie să vină din adâncul ființei și să nu sufere nicio sforțare, nici o grabă. Ca să naști trebuie să porți sarcina. Lasă fiecare impresie, fiecare germene de simțământ să se coacă în întuneric, în ceea ce nu s-a putut încă spune, în neștiut, lasă-l să crească în ținuturi întotdeauna închise înțelegerii. Așteaptă cu smerenie și răbdare ceasul când va răsări o lumină nouă. Numai așa trăiesc arta cei care o înțeleg și cei care o creează. Pentru creator timpul nu este măsură, un an n-are nici o însemnătate, zece ani nu sunt nimic. Să nu faci socoteli, ci să crești ca un pom care nu-și grăbește seva și înfruntă, plin de încredere, vânturile puternice de primavară, fără să-i fie teamă că vara ar putea să nu vie: asta înseamnă să fii artist. Și totuși, vara vine, dar numai pentru cei ce știu să aștepte, răbdători și liniștiți, ca și când ar avea înaintea lor o veșnicie. Cu prețul unei binecuvântate suferinți, învăț zilnic că răbdarea este totul.**
Împlinească-se totul în drumul dumitale.
Al dumitale, Rainer Maria Rilke
***
("Să fii aici, pe pământ, e minunat! Voi aţi ştiut aceasta, şi voi, fetelor cele prăbuşite
şi aparent nimic nemaiavând -, voi rătăcind
pe cele mai duşmănoase uliţi ale oraşelor,
voi - putreziciunii sau căderii sortite.
Căci a existat un ceas pentru fiecare, poate că nu o oră întreagă, - ceva între două clipe,
un răstimp scăpând măsurilor timpului -,
când ele-au avut o existenţă. Au avut totul. Vinele pline de viaţă.
Ci noi uităm aşa de uşor ceea ce vecinul zeflemitor, râzând, nu ni-l încuviinţează
sau nu ni-l râvneşte. Desigur, am voi s-o arătăm, deşi fericirea cea mai vădită numai atunci
ni se dezvăluie, când o preschimbăm
în noi înşine.")/ - (Elegia a șaptea, traducere Dan Constantinescu) -
***