[Pitbull]

"2012" - Dezastru de film catastrofă
Premise bune, scenariu olog, regie tântă, efecte foarte speciale

*** ATENŢIE!!! Conţine câteva mici spoilere! ***

Nişte emisii solare mai speciale destabilizează ceva în pirosferă şi aia începe să se lichefieze, aşa că plăcile tectonice se destabilizează şi pun-te nene pe-un lanţ de cutremure globale de să nu mai scape om cu persoană! Praful o să se-aleagă de toată scoarţa. Ce-i de făcut? (V.I. Lenin).
Roland Emmerich nu l-a citit nici măcar pe Dumitru Carabăţ, darămite pe Lenin, aşa că scenariul încropit de el împreună cu Harald Kloser e de-o debilitate odiossinistră - deşi nici cu regia nu mi-e ruşine; mie; că el ar avea motive. S-au mai făcut filme pe tema asta, "cum scăpăm de apocalipsă", iar dacă dudele de-acu' zece ani şi ceva, "Deep Impact" (1998; regia Mimi... ăă, Leder, nu Mimi de la bloc) şi "Armageddon" (1998; r. Michael Bay) nu erau decât nişte paşi spre actualul dezastru de film catastrofă (sau viceversa), unul şi mai vechi, "Meteor" (1979; r. Ronald Neame, scenariul Stanley Mann şi Edmund H. North, plagiat după Radu Aneste Petrescu şi Mircea Drăgan - nu e banc, compatrioţii noştri se jură c-aşa a fost) avea anumite virtuţi, în sensul că miza nu stătea exclusiv în secvenţele spectaculoase, cât în capacitatea oamenilor de a face faţă situaţiei - mai ales la nivel politic: vor reuşi americanii şi ruşii să bată palma şi să-şi sacrifice tot arsenalul nuclear de pe orbită ca să spulbere corpul delict? Şi cum...?
Aceeaşi problemă, evident, se pune şi aici, deşi nu e nimic de distrus (că oricum se va distruge totul de la sine), ci doar foarte mult de salvat. Toţi şefii de stat, în frunte cu americanu', rusu' şi chinezu', pun mână de la mână, în cel mai strict secret, ca să nu işte panică. Plotul ăsta e urmărit cu un schematism înfiorător, construind mistere de dragul misterelor (care pentru spectatorul târşit nici nu mai sunt mistere ci se prinde imediat - ca-n cazul incidentului cu directorul de la Luvru asasinat în acelaşi tunel cu Lady Di), săltând din an în an prin elipse rudimentare, fără nici o şansă de a crea vreun real crescendo al tensiunii, şi evident glisând mereu în demagogia cea mai lacrimogenă - vezi-l pe preşedintele american (Danny Glover, care-i mai negru chiar şi decât Morgan Freeman, omologul său din "Deep Impact", că de Obama ce să mai vorbim0, cum ţine cuvântări înălţătoare după tipicul "Independence Day" (1996 - apropo, am auzit că li s-a pus să-l dezgroape şi pe ăsta, cu două sechele trântite rapid, ţac-pac, acum după atâţia ani), apoi alege să moară la Casa Albă, alături de popor; vezi-i pe chinezii cei mici şi gălbiori, singurii capabili să construiască navele salvatoare într-un timp atât de scurt (folosind munca în regim sclavagist - aspect eludat total, cu miserupistă dezinvoltură); vezi, mai ales, secvenţa de-un setimentalism de-a dreptul zaharisit din final, când toţi gordonbrownii şi sarkozyii şi toate angelamerkelele zic în unanimitate "Da, da, da!" apropo de primirea la bord a sărmanilor umiliţi şi obidiţi care-au rămas pe din afară (jur că nu vă mint: la faza asta, toată sala de la mall, doldora de critici, cronicari şi alţi presari, plus membri de familie, cumetri, vecini şi varii invitaţi, era pe jos de râs!)
După ce expediază aşa filonul cel mai substanţial al poveştii, ce face Emmerich? Îşi alege cel mai nesărat şi mai clişeatic posibil grup de protagonişti, alături de care să urmărim povestea: o familie disfuncţională, doldora de locuri comune: părinţi divorţaţi, copiii-n weekend cu tăticul, fata la cei şapte anişori ai ei are încă incontinenţă urinară nocturnă pe bază de stres familial aşa că doarme cu pamperşi (chestie pusă fix ca să fie, că nu clinteşte nici măcar un fir de păr dramaturgic), noul viitor soţ al mămicii e şi el băiat bun şi eroic (că-n final se jertfeşte spre a salva familia şi a o lăsa să se reunească fără el - apropo, nu e singurul: cam oricine moare-n filmul ăsta, o face imediat după ce-a salvat sau un ţânc, sau un căţel, sau vreo două babe). Ăstora le mai adaugă un fel de familie la fel de destrămată a unui mare mafiot rus, cu care se leagă o alianţă pentru supravieţuire alternând spiritul de sacrificiu cu trădările cele mai mişelnice, tot cum scrie la cartea de scenaristică pentru începători), plus subplotul cu savantul şi Prima Domnişoară a S.U.A. (de cum îi vedem certându-se, la-nceput, ştim că se vor înciocăla, la sfârşit) - şi cam aşa ar sta lucrurile, zice-se, cu "universul uman" al filmului.
Bun, acuma c-am bifat-o şi pe asta, să vedem cum stăm cu universul ştiinţific - că de, ca orice film despre sfârşitul lumii, se circumscrie SF-ului, aşa că fără o documentare temeinică, o logică riguroasă şi o evoluţie raţională a evenimentelor, nu se poate.
Ba se poate.
Şi-i de jale.
La un prim nivel, întreg modul în care se desfăşoară fenomenele de la care se trage tot ponosul, pe scară planetară, e incoerent şi plin de inadvertenţe (nu e nevoie nici măcar să fii geolog de meserie, ca să te prinzi). Gogonate-s multe, dar cea mai cea e tocmai aia din punctul culminant (al filmului şi al globului), când plutind ei pe apele furioase ale tsunamiului planetar, sunt gata-gata să dea cu prova-n Everest (se vede că Emmerich nu s-a mărginit doar să chiulească de la orele de fizică din generală, ci nici măcar n-a auzit în viaţa lui de materia asta!). Apoi, toate ramificaţiile consecinţelor, toate undele de şoc figurative, pe linie mediatică, administrativă, psiho-socială, comportamentală pe întreaga gamă a palierelor (de la individual la mega-colectiv), sunt la fel de ridicole, oscilând între improbabil şi imposibil. Dar culmea neverosimilităţii o ating, evident, secvenţele de acţiune (începând cu cea din deja celebrul trailer publicitar, şi continuând în acelaşi spirit peste tot). De regulă - de regula regulii - aici se-ntâmplă mereu una şi bună: personagiile fug de câte-o nasoleală care vine-vine-vine-calcă-totul-în-picioare: cel mai adesea, e o crăpătură-n pământ; alteori, surpăciune progresiv-accelerată a scoarţei; sau năruire la fel de treptată-n-galop a câte unui pod (uneori dedesubtul lor, alteori deasupra lor, c-aşa-i în amor - dacă nu-n tenis!); sau bloc care se dărâmă (tot pe rând); sau cascadă de maşini care se varsă dintr-o parcare supraetajată; sau nor/val de cenuşă (ori de foc, ori de lavă, ori de toate trei la un loc) gata-gata să-i înghită; sau tsunami; sau te miri ce. Vajnicii noştri eroi fug când cu limuzina, când cu autobuzul, când cu autopicioarele, când cu câte-un avion căruia-i fuge pista de sub roţi şi-n sens bun, şi-n sens rău (asta cu avionul o vedem în vreo trei reprize separate), da' nu-i nimic, că el tot decolează ca prin urechile acului. Dacă-n faţă vezi ceva-n curs de demolare-prăvălire-rostogolire, ştii sigur c-or să treacă la fix sau printre, sau pe sub, sau drept prin - numai pe-altundeva nu! (Şi, evident, fără să se-aleagă decât cu-o zgârietură, o vânătaie, cel mult un cucui - şi jumătatea posterioară a autovehiculului făcută tăieţei şi cu trena-n flăcări.)
A, şi să nu uităm mâinile - peste tot abundă mâinile întinse una spre alta pe motiv de fugăreală, mai-mai să se-atingă da' nu prea-prea, până se prind în fine, şi-atunci muzica bubuie, semn că s-a sudat încă o uniune pe viaţă şi pe moarte. Culmea ridicolului o atinge epocalul moment când eroul (John Cusack, într-un rol enervant de prost construit şi jucat) cade cu autobuz cu tot în măruntaiele pământului, dar familia nu se lasă şi-l aşteaptă cu credinţă nestrămutată, şi-odată din falie zbang!!! îi iese mâna şi se-agaţă de margine, cu tot cu harta salvatoare pentru care fusese cât p-aci să-şi rişte viaţa (da, "cât p-aci să şi-o rişte" - aşa am vrut să spun; e-n logica lui Emmerich). În tot acest haloimăs, se sfidează într-o veselie continuă toate legile posibile şi imposibile: ale cinematicii, ale dinamicii, ale gravitaţiei, ale probabilităţilor, ale psihologiei, ale neurologiei, ale urologiei... sau poate nu; dacă stai să te gândeşti, faptul că la sfârşit puştoaica nu mai face pipi-n pat e chiar veridic; şi poncif; şi ştiut încă din start.
Tragedia e că Emmerich se ia în serios. Evident, cinematograful înseamnă convenţie - la fel ca teatrul, deşi pe un sistem de coordonate oarecum paralele - aşa că putem oricând să credem cele mai mari năstruşnicii, dacă ne sunt preparate cu dichis şi servite cu manieră: Hitchcock nu uita niciodată să ne facă şugubăţ cu ochiul, iar despre James Bond, despre blockbusterele cu Bruce Willis sau despre cele mai proaspete acrobaţii cu verosimilitatea (ca "Wanted" al lui Bekmambetov, sau "Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans", de Herzog), ce să mai vorbim - numai că Emmerich îşi crede singur toate aberaţiile şi i se pare cel mai firesc lucru să i le credem şi noi. E, tocmai de-aia nu-l crede nici dracu'!
Iar cel mai trist rezultat e că acest monumental cumul de tembelism şi aroganţă ajunge să submineze însuşi rostul central al întregului demers: spectacolul vizual. Căci efectele speciale sunt într-adevăr impresionante (ceea ce nu-i nici o noutate, desigur, dar nu ne opreşte nimeni să ne delectăm cu ele iar şi iar, când n-avem altceva mai bun de făcut), şi filmate de Dean Semler cu dibăcie şi profesionalism. Câteva firişoare de umor presărate peste toată compoziţia ar fi făcut minuni; aşa, însă, singurul câştig cu care ne-alegem e celălalt tip de umor - cel involuntar. Care, fatalmente, e întotdeauna şi foarte trist.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
15 noiembrie, 2009, h. 18:00-19:26
Bucureşti, România