Intrigantă mi s-a părut apariția domnului Svankmajer, din incipitul filmului. Ne aruncă cheia de interpretare, dar o face într-un mod prea manifest ca s-o pot lua de bună. Unde să mai punem faptul că odată lansată o idee (sau operă de artă, sau film), ea se eliberează de controlul autorului (artistului).
Pentru mine, imagistica propusă de el rezonează (dar nu pușcă) cu foarte multe repere din spațiul artei, de la
Soutine până la
Andre Serrano, ca să dau doar câteva exemple. Toate, opere de artă cu un statement puternic.
“Subiectul filmului este o dezbatere ideologică despre cum se conduce un ospicu” (citat aproximativ), ne spune el. Dar tocmai larghețea și extremismul parametrilor - libertate absolută vs. control și pedeapsă - face din această analiză asupra insanității, pe de-o parte a celei clinice, individuale iar de cealaltă parte cea a societății delirante în care trăim, una pe cât de vagă pe atât de nefezabilă.
Desuetudinea argumentelor oferite de marchiz, faptul că erezia este subordonată bolii psihice, constructul mimetic pe bază de Sade și Poe, toate astea mă duc cu gândul la o inconsistență de fond a filmului. Practic, singurele elemente autentice sunt jocul de scenă (demențial Jan Triska), doza de suprarealism luat ca atare și imaginile violente, crude, frapante.
Cam ăsta ar putea fi point-ul filmului, să analizam mai atent “mațele” artei "noi", să nu cădem pradă nebuniei lipsei de sens doar pentru că ne-am împiedicat de imaginile shock art-ului.
Una bucată steluță.