Asta ca tot mi s-a vorbit azi de el...
Precizie
In conformitate cu variatiunea Exod-ista din Va, vis et devians (unde zbuciumul unui copil derutat prins intr-o continua inclestare cultural-religioasa se perpetueaza pana la maturitate), Le Concert se intoarce cumva la flexibilitatea cinismului din tragicomedia Train de vie – (re)schimbare de registru ce incepe sa-l contureze si sa-l identifice pe Radu Mihaileanu in acest amestec dintre “trist” si “vesel”.
Pe suporturi musicale ceaikovskiene, a unei tente de film-turistic si a unui conglomerat de personaje (fiecare cu cate o poveste in spate), carora Mihaileanu le mai adauga si cate o drama personala (tot fiecaruia), trei limbi straine (sigur, cu accentele aferente in contextual unei co-productii) plus flash-back-urile premergatoare setarii actiunii filmului (ce contin si ele, uneori, alte personaje), Le Concert devine insa, in cea de-a doua jumatate, un film foarte aglomerat.
O cohorta de muzicanti rusi invadand Parisul, reluarea unei vechi “tovarasii” regasite, periplul din usa in usa si din confesiuni in emotii paternale – in ansamblul personajelor-coperti –, basca cativa actori francezi celebri (pentru ei si pentru noi) si romani (doar pentru noi) – toti cu partiturile bine si percutant jucate (dar constituind deseori, prin prezenta si joc, stridente abateri de la o naratiune simpla la una treptat autocompusa), m-au facut sa cred, la un moment dat, ca Mihaileanu o sa omita… ceva!
Dar precizia timpului alocat fiecarei povesti in parte, mana sigura cu care regizorul reuseste sa struneasca atatea bifurcatii (pe care nu le vedeam finalizate decat poate de Nae Caranfil – raportandu-ne, desigur, la cineastii nostri), balansul aproape perfect dintre tragedie – ce constituie nu numai preludiul unei initiative narative – si comedie – nicidecum satira dulce-amara caci extremizarea ei nu poate fi decat amuzanta – cusuta in mrejele traiului occidental caruia ii cad capcana tovarasii rusi, nu mai poate… “deranja”. Nu si daca ne amintim macar Ninotchka lui Lubitsch, din 1939. (…)
Toate acestea fac din Concertul un film care isi conserva energia narativa pentru a exploda in final, un film relaxant dar nu – in facere – relaxat, un film foarte personal (de altfel, ca si Va, vis et deveins si Train de vie), formidabil impartasit, numai bun de vazut.