(Hi hells, welcome back
)Si mai e un motiv pentru care nu spune lucrurilor pe nume ... Pentru ca nu exista nici un "nume" care sa cuprinda "lucrurile", nici o explicatie, nici o logica. Fred ii spune intai lui Doris sa nu se duca cu familia ei, o are in mana lui ... dupa care se suceste, ba da du-te ... imi aduce aminte de o perioada din "tineretea" mea cand, placandu-mi mult o fata din anturaj, o admiram de la distanta si ma gandeam ziua si noaptea la ea, fara sa am curaj sa ma bag in seama. Pana intr-o zi cand un concurs de imprejurari ma aduce in atentia ei. Si eu ce fac ? Ma comport ca cel mai mare bou si o tratez cu dispret. Imi dau apoi seama la rece ce am facut si incerc din rasputeri sa o castig. Revin in atentia ei (culmea, nici nu era suparata pe mine), isi manifesta clar intentia de a ne cunoaste ... dar eu iar ma transform intr-un luceafar nemuritor si rece. De ce ?! Ce pana mea a fost in capul meu ?! Mi-am pus de multe ori intrebarea asta. Instabilitate emotionala ? Teste de-ale vietii mi-au confirmat ca nu. Aere de superioritate ? Eram perfect constient ca imi e superioara la toate capitolele. Atunci ? Singura explicatie cat de cat acceptabila, desi ilogica, e ca undeva in subconstient imi era frica de perfectiunea situatiei. Tot ce mi-am dorit era chiar in fata mea. Si in situatia asta cred ca era si Freddie. Isi gasise o fiinta care sa poata da un sens cuvantului "acasa". Tumultul lui luase sfarsit. Era fericit. Si asta il speria la culme.
Dar invatam din ce ni se intampla. Chiar daca nu gasim o explicatie greselilor, macar incercam sa nu le mai repetam. Asa am facut si eu si "fericirea" mea ulterioara se bazeaza pe asta. Asa a facut si Freddie si a gasit o gagicutza careia sa-i poata spune: "You're the bravest girl I've ever met. Now stick it back in, it fell out."