M-ați provocat. N-am mai avut răbdare, așa că am văzut și eu
Poziția Copilului. După mine,
este un film grozav, pentru că înmănunchează multe din calitățile pe care le apreciez la o peliculă. Sigur, au fost și câteva aspecte care m-au dezamăgit puțin, dar una peste alta cred că avem de-a face cu un film care are la bază o poveste relevantă, interesantă și ceva mai subtilă decât pare la prima vedere.
Să-ncep cu ce
nu mi-a plăcut. În primul rând, finalul putea fi mai bun. Eu aș fi încheiat filmul fără acel moment dramatic (lacrimogen) din ultima pătrime a peliculei. Filmul este despre familia Corneliei, nu despre băiatul ucis în urma accidentului rutier. Nu cunoaștem victima, nu vedem accidentul, nu-l vedem pe Barbu cum este dus la secție. Practic, în ceea ce privește accidentul, suntem
privați sau mai bine zis
scutiți de multe din momentele care definesc o asemenea ocurență nefericită. Am sperat că filmul va insista pe lucrurile din spatele cortinei, pe care de obicei regizorii le neglijează sau nu le consideră atât de importante. A fost și n-a prea fost așa.
În cazul unui accident, este facil să ataci coarda sensibilă, să țintești la corazon. Adică să bombardezi privitorul cu tot felul de imagini care arată victima plină de sânge, părinți plângând și alte detalii care ne-ar face să spunem ceva de genul “vai, săracul de el”. Pe scurt, să ne pară rău de cei loviți de soartă și să-i blamăm pe cei vinovați. Poziția copilului n-a făcut asta la început, dar pe final s-a dus și în zona aia. Aș fi vrut să n-o fi făcut.
Tehnica montajului, deși poate a avut o simbolistică în film,
a creat mai mult disconfort vizual decât a impresionat. Am văzut succesiuni de cadre detaliu, cadre tăiate într-un mod excentric etc. Sunt un tradiționalist când vine vorba de a spune o poveste. N-ai nevoie de năstrușnicii cu camera. Doar surprinde momentul și lasă personajele să-și spună povestea în fața camerei, fiindcă astă nu e genul de film care să-ți permită să experimentezi tot felul de artificii tehnice. În schimb,
planurile lungi mi-au plăcut mult, pentru că am simțit acea iluzie de desfășurare a acțiunii în timp real care mă captivează mereu. M-am obișnuit destul de rapid și cu tremurul necontenit al camerei; nu m-a deranjat, deși putea foarte bine să lipsească.
Acum,
ce mi-a plăcut. Dialogul mi s-a părut foarte bine construit, mai puțin în partea de final a filmului – care, după cum am spus, nu m-a dat pe spate. Am văzut că aici pe
cinemagia s-a discutat pe seama unor reacții exagerate ale lui Barbu în discuțiile cu mama sa. Mie nu mi s-au părut exagerate, pentru că, din punctul meu de vedere, filmul reușește să sugereze privitorului că
conflictul dintre mamă și fiu are un anume istoric, el nefiind la primul episod în faza cu Olynthul. Și prin faptul că îi cere mamei sale să-și noteze că vrea musai Olynth verde, îi taie din start orice eventuală scuză mincinoasă de genul “am uitat că ai zis verde” și ne dă un indiciu că maică-sa nu e la prima abatere când încearcă să-i controleze viața.
E clar că Cornelia este genul acela de mamă obișnuită să-și controleze fiul pe motiv că “las’ că știu eu mai bine ce ai nevoie”. La o adică, putea să-i spună că e mai bun Olynthul galben înainte să-l cumpere. Dar nu, ea pur și simplu vrea să aibă ultimul cuvânt în tot, chiar și într-o chestiune aparent fără importanță. Eu spun că e stresant să te confrunți cu o astfel de atitudine și că, atunci când ai de-a face cu persoane obișnuite să aibe ultimul cuvânt, ori ești docil, ori ajungi să te cerți din orice. Olynthul e un pretext, încă o dovadă a dominației pe care mama o impune asupra fiului.
Scena este extraordinară în opinia mea, prin faptul că regizorul a ales un amărât de Olynth pentru a arăta că ruptura a fost iminentă. Dacă nu era Olynthul ar fi fost altceva.
Un cuvânt despre Barbu. El e un laș, o lasă pe maică-sa să vorbească în numele lui doar atunci când e convenabil. Barbu nu este un om cu principii clare, ci unul șmecher, duplicitar. Din nou,
nu mi se pare că ar fi un personaj lipsit de culoare. E adevărat că nu spune prea multe și că, atunci când o face, mai mult se rățoiește la ai săi, dar sunt multe lucruri pe care le citești printre rânduri în cazul acestui personaj.
În general, gratuitățile mă deranjează la un film. Dacă arăți ceva doar pentru că poți s-o faci, atunci e o problemă. M-ar fi deranjat confidența lui Carmen în fața Corneliei, dacă ar fi fost gratuită. Dar nu a fost. Scena este importantă și captivantă. Ne arată că, dacă Barbu este subjugat clar de maică-sa (ajungând chiar să-și piardă controlul în fața ei), Carmen este stăpână pe sine și arată comportamentul unui om care a văzut și a trăit multe la viața lui. E o femeie matură, care răspunde tăios atunci când vrea și poate ignora pe cineva atunci când dorește.
Discută cu madam Cornelia despre chestiuni delicate pentru că nu se simte în niciun fel amenințată de ea. Și pentru că nu le poate discuta cu Barbu.
Filmul este despre familia Corneliei și problemele din sânul ei – al familiei adică
. Accidentul e un pretext care duce tensiunile la un alt nivel (tensiuni care deja existau, așa cum ne dă de înțeles filmul). Pentru a face însă un astfel de studiu de personaj, ai nevoie de prestații actoricești de mare calibru. S-a cerut și s-a dat, pentru că nu doar Luminița Gheorghiu a jucat impecabil, aproape
toți actorii au fost la înălțime. Nu trebuie să transcrii în cuvinte ceea ce actorii pot transmite prin mimică sau prin alte forme de limbaj nonverbal. Cred că subtilitatea filmului a fost protejată de talentul și naturalețea cu care actorii și-au întrupat rolurile.
9/10, excelent film.