|
Nu am vazut filmul si nu stiu cand si daca am sa o fac. Dar cum topicul cu dedicatii literare e inchis (8-|) pun aici fragmentele din Insuportabila Usuratate a Fiintei, pot fi privite ca un apendice la introducerea filmului:
“Descartes a mers si mai departe: el a facut din om “domnul si stapinul naturii". Exista, fara doar si poate o logica profunda in faptul ca tocmai el a negat ca animalele ar avea si ele un suflet. Omul e domnul si stapinul, in timp ce animalul, afirma Descartes, nu-i decit un automat, o ,,masina animata". Daca animalul geme, nu inseamna ca se plinge, geamatul lui e scirtiitul unui mecanism care functioneaza defectuos.Cind roata unei carute incepe sa scirtiie, asta nu insearnna ci respectiva caruta e bolnava, ci doar atit, ca nu e unsa. La fel trebuie sa interpretam si plinsetele unui animal si sa nu ne lamentam din pricina unui ciine, atunci cind e disecat de viu intr-un laborator experimental.”
...
"Nu vom izbuti nlciodata sa determinam, cu certitudine, in ce masura relatiile noastre cu alti oameni sunt rezultatul sentimentelor noastre, al dragostei sau ne-dragostei noastre, al bunavointei sau urii noastre, si in ce masura acestea sunt conditionate, dinainte, de raportul de forta dintre noi si altii.
Adevarata bunatate a omului nu se poate manifesta in toata puritatea si in deplina libertate, decit fata de cei care nu reprezinta nici o forta. Adevaratul test moral al umanitatii (cel mai radical, care se situeaza la un nivel atit de adinc, incit scapa privirii noastre) sunt relatiile sale cu cei ce se afla la cheremul ei: animalele. Aici s-a produs dezastrul fundamental al omului, atit de fundamental incit tocmai de aici decurg toate celelalte."
...
"O am mereu in fata ochilor mei pe Tereza: asezata pe o buturuga si mingiind capul lui Karenin, se gindeste la falimentul umanitatii. In acelasi timp imi apare in minte o alta imagine: Nietzsche iesind dintr-un hotel, la Torino. Zareste inaintea lui un cal pe care birjarul il “gratuleaza" biciuindu-l de zor. Nietzsche se apropie de cal, ii cuprinde grumazul in bratele sale, si izbucneste in hohote de plins.
Asta se petrecea in anul 1889, cind Nietzsche se indepartase, si el, de oameni. Altfel spus: era exact momentul cind se declansase maladia sa psihica. Dar, tocmai de aceea socot eu ca gestul lui are o vasta si profunda semnificatie. Nietzsche venise sa-i ceara iertare calului pentru Descartes. Nebunia lui (cu alte cuvinte, divortul de umanitate) incepe in clipa in care plinge de mila calului.
Acesta e acel Nietzsche care mi-e drag, asa cum mi- e draga si Tereza, care mingiie in poalele ei capul unui ciine bolnav de moarte. ii vad pe amindoi, unul linga altul: amindoi se abat din drumul pe care omenirea, “domnul si stapinul naturii", isi vede mai departe de marsul ei neobosit."
|