[1MicuCelUmilSiViril]

T. Mușatescu - Mica publicitate

Acest roman nu este un roman umoristic, este și umoristic. Și nu doar asta, pe spinarea umorului este așezată greutatea lui (pentru asta, vezi persoana autorului, caracterul său, și-ți vei da seama că privirea lui asupra celor expuse nu poate fi alta decât umoristică). De aceea, după părerea mea, critica acestui roman este răutăcioasă. Motive? De tot felul, obiective ori mai mult sau mai puțin subiective.
Am văzut unul din acești evaluatori, dansatori pe sârmă la TV, cu ceva vreme în urmă. Ca să spun așa, probabil e în patina/patima timpului (ăsta), o exprimare care mie mi-a stârnit zâmbetul întotdeauna, deoarece eu sunt anti-șoc, anti-inflamator, anti-limbaj de lemn.

Autorul cărții n-a vrut să câștige premiul cel mare, Nobeliță sau Piuliță, e pur și simplu un roman de viață, cu tentă umoristică de câte ori se poate, unul bun, nimic altceva și trebuie tratat ca atare, nu comparat cu "război și Pace" (asta mi-a venit în minte, pe moment).
La data scrierii romanului nu se făcea ghiveci, ca acum, cu gândul că poate prinde și vreun premiu, și notorietate, și ceva vânzare, optica saltimbancilor de astăzi, care judecă strâmb (din prostie) sau cu interes. Citind câteva pagini, vă veți convinge de acest lucru (din fericire, romanul se găsește pe internet, din câte îmi amintesc).

Dacă era proastă, cartea apărea pe o listă în care se spunea că autorul a scris și romanul ăsta și punct. Dar din moment ce, în timp, dezvoltă atâtea pasiuni în a-l critica, ceva are el. În plus, de la apariția lui (în perioada interbelică), nu s-ar mai fi editat niciodată, dar realitatea arată altfel, prieteni!
Timpurile s-au mai schimbat, așa și critica ar trebui să vadă implicațiile cărților, altfel literatura nu ajunge la destinație, scopul ei, până la urmă. Nu e vorba de renunțarea la criteriile de valoare, tocmai la care mulți au renunțat bucuroși, dar felul prezentării lor trebuie schimbat, uită-te la receptarea lor, vorbesc în termeni largi, chiar și despre întreg genul literar.

Nici asiduitatea cu care e criticat nu miroase prea bine (ai zice că e cel mai prost roman, după "critici"), mai ales că astăzi criticile sunt copy/paste după cele din anii '70, autorii lor nu au de adăugat de la ei nici un cuvințel propriu.
Am impresia că ei fac cam multă filosofie din asta.
Eu am dobândit în ani mitridatizarea (imunitatea față de otrăvuri, în original) față de aceste ieșiri spectaculoase/curajoase ale criticii din ultimii 30 de ani, sunt destule cazuri.

Înțeleg, de acord, nu e capodoperă, strict literar, stilistic, pe care se tot bate toba, e așa cum se precizează în preluările lor de la cunoscătorii meseriei pe care o practică, dar asta nu înseamnă tot ce trebuie să fie un roman.
Ce vreau să spun? Trebuie făcută, și aici, corect, "diagnosticarea". Un exemplu: romanele nepotului său, umoristice, sunt comparate cu capodopere? Nu! Și nu sunt bune, nu sunt apreciate? Dar sunt umoristice, asta au vrut să fie, e o mare diferență. Șablonul e altul, ocaua, etc.

Mie mi se pare un roman reușit pentru că autorul asta a vrut să facă. Se vede și numai din titlul său, care dă modalitatea în care trebuie perceput, viața expusă simplu, ca la 'Mica publicitate' (există și un capitol cu dramele de la publicitate).
Dar din roman nu lipsesc frazele de reținut, importante, și mai ales umorul său extraordinar, ironia (asta supără, de obicei), trăsătura definitorie a autorului.
Ironic la adresa așa zișilor târâie sabie, vezi familia personajului central, dar și umorist, mai ales în partea cazonă, autorul nu se oprește numai la atât. De pildă, e frumos și portretul burghezului Rădulescu, superb, aș zice.

Se vede antipatia pentru capitalism (autorul era fan boiereala de dinainte, nu comunism, dacă unii se gândeau la așa ceva. Întotdeauna sunt și alte nuanțe, nu doar alb sau negru), descrie contradicțiile acestui tip de sistem și efectul lui asupra personajelor, ceea ce nu face să exalte criticii, ca și în cazul altor scriitori renumiți de la noi. De aceea, romanul nu poate avea o primire bună în capitalism, astăzi e tot capitalism, ca și atunci când a fost scris, iar, pe de altă parte, critica asta nu e independentă - ce spune sistemul, asta critică, oricare ar fi părerea ei proprie.

Probabil, autorul e deschizător de drumuri, 'Mica publicitate' fiind printre primele romane umoristice românești, cel puțin din cele notabile.
Ca modalitate de alcătuire, romanul este variat, rupe monotonia, dacă vrei să iei partea bună a lucrului.
La urma urmei, după câte știu eu, varietatea nu e ceva nou sub soare, s-a văzut și la antici, și la renascentiști.

Este un roman care are cu ce captiva atenția cititorului, lucruri de interes. Nu e slab deloc. Nu înseamnă că dacă are umor, nu poate vorbi despre lucruri grave, serioase. Poate nu se dezvoltă atât unele subiecte, dar cititorul mai și gândește.
Pesemne soarele era mai îngăduitor în interbelic, apăreau și astfel de romane. Nu apăruseră încă titanii de azi ai literaturii române, cu sumedenii de opere aplaudate la comandă. Acești monștri acri ai literaturii noastre! Care umplu librăriile, iar noi ne umplem de scârbă pentru că din atâtea tipărituri nu găsești mai nimic atractiv. Asta se cere! Auzi peste tot. Măi, măi, măi! Cine cere, că librariile-s goale?

Abordarea erotismului supăra, iar, critica - există aici un personaj rătăcit și inedit. Dar romanele de după (... și plus), de-a dreptul sexy, xx, ori cum le mai spune, nu mai supără? Nu! Sunt bune, în stil occidental curat. Prospătură! Aș, noi relicve occidentale de prin anii '70!

Ce se întâmplă prin roman? Nepotul vine la București pentru a face carieră, în casa coanei 'C', proaspăt văduvă. După doliu, ea pune ochii pe el.
În situația lui, tânărul zburătăcește de colo, colo, după modelul despărțire de tot și de toate.
Ea este o femeie trecută de 50 de ani, care își tot caută iubiți, amanți. Iubiții dnei Caliopi, ah! Unu și unu!
E un roman de exploatare erotică, erotismul, în general și în particular.
Interesant personaj "este" și... cele două Margarete, un personaj dual: Marga, personajul despre care nu ai a spune cine știe ce, deși se scrie mult despre acest tip de femei, și Margareta, aceeași ființă, despre care se scrie puțin, dar despre care sunt multe de spus.

Dacă păcătuiește, romanul păcătuiește prin faptul că are metafore prea frumoase pentru tipul acesta de roman.
Este un roman frumos, despre frumusețea tinereții, are umor, e și biografic, se găsesc lucruri importante, descrieri bucureștene, e și de moravuri, totodată, cu plăcute instantanee bucureștene interbelice.
Poate de asta nici n-a avut succes la publicul larg, pentru că vorbește despre Bucureștiul de altă dată, iar acest public este interesat de Bucureștiul de data asta, căci acum 'traieste', în eroarea lui.

Dacă ai răbdare, eu cred că ai ce citi acolo.
Are multe chițibușuri. Uite, o treabă din roman pe care v-o deconspir: zice, în interbelic, despre un personaj, bineînțeles, în sens ironic, că și-a făcut cultură la cinematograful vorbit. Ce se mai întorc timpurile! (să știi că T. Mușatescu o fi fost vizionar!)

Criticii cred că nu-i place romanul și pentru că, la un moment dat, aproape pe o pagină, autorul se ia de ea.
Să nu înțelegeți greșit, eu nu sunt contra ei, Critica își face treaba ei, așa cum trebuie/cum știe, eu nu fac critică, însă am impresia că romanul este mai aspru criticat decât trebuie. Față de, în general, critica de azi, prea blândă, de ne trezim cu capodopere pe bandă, în fiecare zi!

Trebuie cunoscute și aspectele expuse în acest roman, sunt folositoare, păstrând atitudinea morală, iar dacă e să citești chestii din astea, măcar să fie scrise de un autor care se pricepe la scris.

Pe mine, acest roman m-a surprins, nu mă așteptam să găsesc așa ceva, mă așteptam să fie altfel, dar îmi place și așa. Poate și pe Critică a surprins-o.
E o carte despre care se amintește, dar trece ca o lectură tacită.
N-am să spun că romanul e ca un vulcan în care clocotește un amalgam de lucruri, e ca un cazan de țuică în care clocotește boasca, boasca interbelică bucureșteană.

Să ne mai întoarcem puțin la conținutul lui. Spre sfârșitul romanului, filozoficale și omoricale (asupra personajelor), autorul suprima personaje pe măsură ce se împuținează paginile rămase din carte, cele avute la dispoziție. Așa e la 'Mica publicitate', autorul trebuie să se încadreze în spațiul alocat.
Găsim personaje cu eșec și semieșec, sunt eșecuri, e_jeguri, semi-reușite, mici reușite, ca sumă, e tot ce trebuie pe acolo.

Romanul e o încercare de demonstrație, o provocare (pe o temă veșnic discutată - subiectul unui roman), o reușită, în unele aspecte, o confirmare, în altele (sau a reușit să confirme că ceea ce se știa dinainte rămâne valabil).

Mai e o chestie, locul unde este pusă partea de critică (înainte sau după roman), aici, după roman, în Postfață. Asta, într-un fel, spune pentru cine este romanul (are încredere în cititor, te lasă să-ți faci părerea proprie, nu să urmezi un șablon stabilit de la început).