149. Inerție
Când te pierzi în timpul vid,
Fără impulsurile momentului,
Otravă ție-ți pompează,
În viața ce te înconjoară,
Inconștient de ea,
Conștient de inima și durerile tale,
Timp de o atomosecundă numită viață,
Arătată precum un stop cardiac,
Timp în care înflorește ca o floare albă,
Pătată în roșu, în acest timp vid,
Te pierzi într-o clipă numită moarte.
Te oprești din mișcarea celulară vie,
Deși și în acea atomosecundă te regăsești,
Ai revelații, nu respiri, ci te auzi respirând,
Nu auzi, ci te simți auzind,
Nu vorbești, ci te vezi mișcând carnea buzelor,
Nu vezi, ci simți diferite pete,
Nu miroși, ci prinzi propria viață ce are o amprentă,
Și-l decodifici în parfum...
Unul ești tu și unul este parfumul tău,
Parfumul vieții ce zace-n lăcașul tău,
Și cândva, cu viteză mândră de lumină,
Te lași cuprins de brațele morții...
Fără să știi, oprești totul,
Mersul lumii nu suferă din cauza nimănui,
Dar, tu, din ce pricină te faci dorit?
Întreaga lume ce te-a cunoscut,
Ți-a simțit aroma,
Și după ce acea atomosecundă a trecut,
A mișcat mersul sufletesc,
Ți-a observat dispariția,
Asta putând porni întreaga trezire,
Precum un motor ruginit ce-și aștepta demult uleiul... (lacrimile)
O floare dispare și celelalte par mai superbe,
Tu dispari și celelalte vieți par distruse.
Cu unghii, sânge și lacrimi ai schimbat ingredientele
Acestei mari delicatese din carne numită Umanitate!
2009