147. Cealaltă față a poveștii uneia dintre Blestemați
Într-o locație necunoscută, ascunsă oamenilor de știință terrieni,
Sub gluga neagră arsă de Timp, fratele său de cruce,
Se adăpostea chipul celui chemat de pe planeta pe care o guverna,
Chipul lui ce nu mai ținea istoria, ce trecuse dincolo de orice cunoscut,
El însăși fiind păzitorul tuturor sufletelor din toate Universurile,
Chipul fără chip,
Chipul ce fusese hărăzit de la începutul nașterii tuturor Universurilor fenomenului morții,
Cel ce a preluat din munca Creației,
Cel ce meșterea la curățarea unui suflet din care ieșeau aburi negri,
Cel ce deplângea povestea lui de viață tristă,
Investind fărâme de răbdare în acest îndelungat proces de purificare,
Când își auzi corbul cum îl strigă,
Atât de concentrat fusese încât nu-l vedea alături de el,
Maestre-croc! Maestre-croc! Avem-croc o-croc fată-croc terriană-croc!
Te-croc dorește-croc atât-croc de-croc mult-croc încât-croc îndură-croc multe-croc!
E-croc atât-croc de-croc bună-croc! M-croc-a-croc îngrijit-croc când-croc credeam-croc
că-croc nu-croc mai-croc există-croc nimic-croc pur-croc pe-croc lumea-croc aia-croc,
Maestre-croc, cruț-croc-o-croc, rogu-croc-te-croc! Croc, croc!
Oo, chiar așa, corbul meu neastîmpărat?
Ce căutai pe acolo? Nu te-ai învățat minte ultima dată când ai fost?
Când era?... De fapt, de fiecare dată când te duci, mereu vii rănit...
Mereu i-ai prins când se ucideau unii pe alții!...
La ce te mai duci?... Nu te știu nici mincinos, nici ghinionist...
La ce te mai duci, mica mea pasăre?...
O-croc, m-croc-a-croc iubit-croc un-croc om-croc! Îl-croc chema-croc Edgar-croc!...
Ei, ei, lasă băiatul-n pace, știu de sufletul acela, multă lumină mai avea!
N-am muncit mai deloc la el, dragă!
Da, ia zi de fătuca aia, pesemne-i urâtă?
Nu-croc, e-croc frumoasă-croc, o-croc domniță-croc adevărată-croc, crud-croc de-croc tânără-croc!
Fie! A trecut atâta vreme de la ultimul suflet...
Mi-e tare urât pe aici cu toate sufletele astea nenorocite!... și cu tine mereu plecat!...
Vreau si eu o tovarășă de suflet!...
Undeva, pe o planetă măcinată de ură și mizerie,
Într-un cimitir ascuns-n munții tăcuți,
Dormea acoperită de trandafiri loiali,
De pământ cald și mușchi de arbori bătrâni-nsângerați,
Un trup mic de fată,
Era cea care așteptase multe luni ca vocea ei să fie auzită de cel ce trebuia,
Cel ce se afla la capătul opus al Universului,
Cel ce a ajuns lângă ea...
Moartea.
Trupul lui se apropie de trupul ei,
Dezgropând-o gingaș,
Dobândind-o încet... acoperind-o cu aripile sale protectoare,
Îmbrățișând-o ca pe o iubită demult pierdută,
Cea prețioasă,
Așteptând-o să se trezească...
Mica noastră frumoasă adormită,
Ședea pe un pat cald de lichid,
Vegheată de privirile rugătoare ale corbului și ale Morții,
În brațele Morții,
Așteptată a se trezi.
2008