146. Blestemații
(gotic + emo)
În noaptea descrisă a smoală,
Pată de neșters,
În și din Univers,
Pășeam-n rochie neagră și sexy,
Brodată de toți fluturii din lume,
Pe calea-nsângerată,
Către mormânt.
Îmi sosise ceasul să adorm pe o lespede fără flori depuse,
Ce nu ascundea nici măcar o fârâmă de moarte,
Fiindcă o absorbiseră deja câțiva viermi și câteva rădăcini experte de așa ceva.
Rugasem corbii să-mi cânte pe toate aceste pietre,
Să-mi trezească scheletele ce încă se mai puteau mișca,
Pentru a mă-ncânta cu câteva povești înainte de ceaiul de după-amiază,
Gătit-ntr-o fântână mocirloasă, cu câteva plante de mătrăgună și leandru,
Așteptându-mi-n centrul cimitirului invitatul.
Cel ce n-are umbră. Cel ce pășește-n umbra fiecăruia.
Moartea.
Încep să strige zorii unei noi zile. A mai trecut încă o zi. Încă exist. Fir’ar!
M-am plictisit. Ce mai caut eu aici?
Particular.
Trup fără cuvinte. Creier fără gânduri. Suflet fără iubire.
Degrabă! De ce nu-mi vii? De ce nu mă asculți?
Vrei să-ți scriu o scrisoare de dragoste? Să te seduc? Sunt victimă seducției negrului.
Ce mai vrei și tu de la mine?
În spatele meu se află o lume întreagă,
Am fost acolo unde copacii sângerau,
Fluturii vomitau,
Corbii și șobolanii intrau prin toate găurile femeilor și bărbaților,
Caii infectați nu-i cruțau nici pe copii,
Masacrându-i multe zile-n șir,
Diavolii se ospătau din sclavii albi-ncătușați cu aluminiu și diamant,
Pe tronurile lor,
Se urcau pe sufletele cadavre,
Florile se ofileau oriunde treceau fantomele, speriate, ce credeau că dispar cu totul,
Se ospătau alături de acei diavoli,
Ce scriau cu ghearele lor pe scorburile arborilor-nsângerați,
Dragostea lor pentru moarte,
Cu cerneala victimelor lor,
Ce se înnegrea cu ajutorul clepsidrei Timpului...
Iar în tot acest timp îmi aștept sfârșitul, mergând desculță ocolind cadavrele,
Prin acest lăcaș unde haosul este rege,
Parcă prinzând viață din cea mai creativă minte distrugătoare,
Iar zgomotele nu încetează a aminti prezența sângelui,
Ce zace în mine,
Zăcând-n ei... cândva cu viață, cândva cu povești și vise,
Croc-croc!
Ah!... Un corb cu aripi arse... Până și sufletul lui plânge!...
În tandem cu zgomotele pașilor mei răniți de tot ceea ce zace,
Obișnuiți-n amorțirea noastră,
Călcând-n neștire, bântuind fără destinație, fără scop și fără iubire pe aste alei mucegăite,
Ce tac despre noi,
Țipând Timpului,
Fără urechi, fără corp, fără memorie,
Singurele fiind mormintele...
Ce păstrează istoria lor... și nu vreau să mă mai regăsesc aici...
Haide! Chiar și după toată această introducere, tot nu te-am convins? Sadicule!
Știm amândoi ce-ți poate pielea, doar tu ai secera aia bine ascuțită, ce o iubești atâta,
Dormind cu ea mereu... Iubita ta ce-ți grăiește numele meu ... și-mi vrea viața... De ce nu o asculți?
Îi asculți doar pe cei care nu vor...
Clipele trec,
Nici luna nu mai vrea să se arate. Întuneric deplin.
Învelită-n astă manta, îmi fac noi povești,
Și să nu îndrăznești a mă-ntrerupe!
În depărtarea bruscă se arată o stea minusculă,
Iată! Vezi? Am public. Aș! Am uitat de corbul rănit... de cadavre... de mine...
Lasă. Mai bine adorm. Pe pietrele reci ce-mi vor ține de cald.
Ca o prințesă.
Te rog, trezește-mă blând,
Nu-n această lume, ci-n cealaltă,
Unde ești singur.
Într-un ocean de aer fără orizont,
Iar lumina nu se poate revărsa, nu-și găsește locul...
De unde știu, mă întrebi? Știu. Ești o făptură a celeilalte părți din întreg.
O jumătate hrănită cu nimic,
Trăind-ntr-un cimitir fără schelete și cruci.
Un pământ gol, creat din cețuri, nu țărână.
Un loc pe care îl numești paradis. Un loc pe care îl iubești. De unde știu și asta?
Îți răspund după.
Închid ochii.
Zori de amiază. Înnorat.
De smulgi lumina de aici, inviți întunericul,
Mâinile mele încep să prindă riduri pline de istorie,
Sap cu unghiile disperării-n găurile minuscule de piatră,
Extremități ce ies din mine, atașate de mine, de sufletul meu,
Mă zgâriu crunt, mai adânc și mai înfiorător decât toate întâmplările,
Revocând ghearele Durerii,
Știi? Sufletul mi-a înregistrat toate trăirile acestui trup încă tânăr după conceptele lor,
Ca un imens feedback către mine și către lume,
Și se întoarce de fiecare dată către mine, apoi către lume,
Înlănțuită-n ciclul de nespart,
Și știu toate neregularitățile-n masa mea sufletească,
Toate alarmele,
Toate stările,
Toate cuvintele nescrise,
Ce s-au dovedit a fi o prelungire nesemnificativă a acestui Univers din care provin,
Exact ca o prelungire a conștiinței lui,
Involuntar,
Afectată,
Simt, doare, trăiesc, plâng, râd cu apă, mănânc apă și o dau afară,
M-am prăbușit de atâtea ori,
Programată să reacționez astfel la fiecare impact,
Măruntă și inofensivă,
Slăbiciunea doare la fel de mult,
Nu pot ignora nici că trăiesc și că am o inimă care funcționează,
Nici inima mea fără iubire, considerată de piatră de ei,
Deși îmi venea să le dau replica tăioasă că și pietrele au inimă!
Micul meu univers
N-a fost nicicând mai gol,
Aceste ființe ce mă înconjoară par a fi mai perfizi și mai murdari
Decât orice lichid din placenta-n care trăisem... până ieri,
Azi,
Pereții universului meu s-au mărit, lumea s-a mărit... dar conține din ce în ce mai puțin,
Și faptul că știu toate acestea nu mă rezolvă.
Pauză. Tună.
Mă scald-n o furtună sănătoasă. Dincolo, un mormânt fără capac.
Mă puteam ascunde acolo. N-am dorit.
Sunt aici.
Neprotejată.
Întind brațele să mângâi apa rece.
Presiune multă.
O tolerez.
Corbul m-a părăsit când dormeam,
Probabil, s-a plictisit și el.
M-am plictisit și eu. Știai asta deja.
Hai... trezește-mă din viață!... Cât te mai aștept?
2008
Notă: Este 2008. Liceu. Eu, ca și atâția alți tineri ai generației mele, eram user al platformei de socializare HI5, predecesorul Facebook-ului. Aici am depistat ceva exotic ce mă atrăgea prin faptul că reprezenta ceva nou. Era "mișcarea" gotică. A durat foarte puțin, câteva luni, fiindcă apoi a apărut "curentul" emo. Până în 2010.
Deși n-am adoptat niciodată vestimentația unuia sau celuilalt, întotdeauna am fost atrasă de aceste concepte fiindcă au mistica lor și perspectiva lor unicat asupra lucrurilor și a lumii, o perspectivă ce nu exista în lumea „normală” și lipsită de substanță plus faptul că mă regăseam printre tinerii care aveau o înțelegere, sensibilitate și maturitate mult mai profunde față de cei care nu le aveau încă.