143. Capricii vremelnice
Plouă-Ninge! Cu lacrimi calde-reci de sus-jos, de undeva-aproape, din cer-nori,
Dragă,
peste țara românească,
ai așternut o aba
protejând-o
ca o meșteră abageră,
Nici cu scară până sus nu le-ai atinge,
firele abalei restrângându-se,
întrebându-te
de căderea lacrimilor
dacă-i o suferință după o neîmpărtășită idilă,
Printre lacrimi, suspine și trandafiri albi presați,
dispar amintirile când ticăie ceasul,
apar altele noi când plouă-ninge,
încet-încet,
reamintire nouă pe o frunză nouă,
curând-curând,
mă voi răci și eu
de mai stau mult pe afară,
Înainte sau după aceste ude-ninse, însorite-înnorate,
apele se duc-retrag. Apele tac-cântă. Apele!
Apa a fost multă-puțină, rece-caldă, udă-udă,
Intensificatoare. Mângâietoare,
Natură cu culoare. Voluminoasă,
Frunzele bat și ea-i cântăreață de operă, cap de aramă,
precum noaptea dorea luna și stelele,
glăsuirea posesivă se mărește,
Plouă-ninge! Cu lacrimi calde-reci de sus-jos, de undeva-aproape, din cer-nori,
Dragă,
de inima ta-i legată cu cătușele iubirii tale... amintirea!
Hai, lasă-ma să scriu pe fiecare rând al cerului, pe fiecare nor, pe fiecare rază, dac-i așa,
despre peisajele tale ude-ninse, însorite-înnorate,
acoperite de apă-aburi
în cod ritmat,
picături, baloane, sfere transparente, molecule,
Hei, iarăși uzi totul. Plouă-ninge! Apele se duc-retrag. Apele tac-cântă. Apele!
Revine-pleacă simțurile reci de înainte-după ploaie-ninsoare,
Se mărește natura. Crește. Nu-i de ajuns că sunt aici?
V-am povestit-o. Hai, lăsați-mă-n pace acum. Mi-s cu ploaia-ninsoarea,
Plouă-Ninge! Cu lacrimi calde-reci de sus-jos, de undeva-aproape, din cer-nori,
Plouă, plouă, plouă, v-ați lămurit, așa-i? Ce ploaie!
Un, doi, trei, e soare pe cer! Măi să fie!
Dragă,
plouă cu lacrimi de raze acum,
culori diverse de pupeze agățate-n copaci,
sărutând curcubeul
ce săruta obrazul ud pământesc,
bebeluș,
praf minor de apă,
toate sunt creatoarele propriei bucurii,
Dragă,
plouă mărunt, cu rouă, ca un rebus de cuvinte drăgălașe,
ce ascund prichindei de primăvară
transformându-i mai târziu-n fulgi,
Ceața-i indecisă și glumeață. Acu-i, acu nu-i. Uite-o, nu-i!
Iată și ghioceii. Și mărgăritarele. Și trandafirii albi. Și bujorii!
Clopoței de sori vitregi se ascund printre ramuri,
urși gigantici deghizați-n copaci stufoși,
hârjonindu-se cu himera galbenă sus cocoțată,
să ajungă sus, crescând,
Pantof de cleștar pierdut-n cântec,
negăsit de nicio stafie pierdută și ea,
au devenit de căutat după ger,
în poalele mamei naturi, în fundul planetei și-n adâncimea spațială.
Am ghicit secretul! Ăsta-i surâsul sorilor!
Și am aflat.
Celălalt obraz de fată, -ntunecat,
cufundat-n amintiri,
neghicit de himera galbenă ce n-are ochi și la spate,
a spart codul tăcerii.
2008