[Cretzulynne]

130. Încă un dialog cu mentorul meu mort. I

Astăzi mă simt frântă. Nici nu știu dacă mai am aripi.
Colivia mi se pare suficientă-n aceste ore fără nume.
Și chiar dacă s-ar trezi florile zilei-n miezul nopții ăsteia, nu-mi pasă,
îmi pasă doar de îngerii mei care dorm,
de demonii mei care dorm și ei,
de micul pitic din suflet ce se tot foiește-n camera lui,
de-mi vine să-l scot de acolo și să-l pun pe umăr,
și să-i dau ocazia să citească gândurile mele…
Hai, profule, devino un prieten,
că am mare nevoie de tine,
în această clipă târzie…

“Îndrăgit-ai, fată, văd,
Nopțile de lună pline:
Zorii află pe omăt
Urme fine de botine.
Știu, sub apele lunare,
Timpul nopții, clar și mut,
Pace nu și-ndemnuri n-are
Pentru somn în așternut:
Ceru-i ars de nestemate,
Crengile-s de rază grele,
Luna, din tărie, bate
Ținte, pe omăt, de stele.
Doar un duh, mișcînd din gene,
Să nu iște vreo vîltoare
Ce-ar ascunde sub troiene
Fir de dor și de cărare.” 1

Păi... doar mă știi...

Am îndrăgit-ncă din tinerețea albă,
lungile nopți calme,
și elegantele rochii ale contesei-n negru,
dar am îndrăgit și mai mult,
o anumită noapte,
când o planetă albă-mi grăia-n limbajul ei,
inundându-mi sufletul cu lumina ei albă cea vindecătoare,
o lumină blândă, o lumină plină de viață,
o lumină plină de creație de liniște,
când o vedeam gigantică-n mica fereastră fără perdele,
șezând cuminte turcește pe podeaua cu covor verde-nchis, devenit negru atunci,
în mijlocul camerei-ntunecate,
și o priveam cum încerca să intre-n casă,
să mă cunoască.
Nu mai voiam să mai vină zorii,
să pot vorbi mai mult,
cu noua mea prietenă,
și astfel, am rugat contesa să mai rămână, împreună cu stelele ei,
să putem privi și cum joacă stelele-n apele lunare,
neținând cont de scurgerea nisipului Timpului,
trezi cu toții-n acel joc,
ca și când ar fi fost ziua, știi, ziua neagră, nu cea albă, cea clasică...
Iar frumoasa mea prietenă-n alb,
trăgea continuu cu săgeți strălucitoare
pe podeaua mea,
înconjurându-mă-n neîncetare de flori albe,
invitându-mă-n câmpia ei...
Vezi tu, era o câmpie cosmică-n care zburdam fericită!...
Culegeam florile, iar ea râdea și mai tare,
dezvăluindu-și bucuria,
și râdeam și eu,
dezvăluind armonia omenirii.
Iar-n acele clipe, duhurile rele erau-nchise undeva departe,
neîndrăznind a tulbura bucla noastră de frumusețe,
să nu spargă magia ce se întâmplă poate doar de câteva ori în viețile umane,
și foarte rar-n viața cosmică,
atunci, când eram-n infinit,
mângâiați-n simțire și-n gândire de înțelegerea suavă
a sensului trăirii cosmice,
și astfel s-a născut un nou gând.
Era învățătura nopții.

2008

Notă
Vezi și Draperie de noapte (2006)

1 din Volumul "Poezii fără titlu", de A. Fet