[varu]

Martie

32. O sangue - 3.5/5 Debutul foarte reusit al lui Pedro Costa. Vizual filmul arata exceptional.
33. Meandre - 4/5 Voiam de mult timp sa vad filmul asta si daca Cinemateca mi-a oferit ocazia sa-l vad la cinema, n-am ratat-o. Eu am ajuns ultimul, cu mine s-a facut cvorum, daca nu eram 4 nu se tinea filmul. Aviz amatorilor de filme la cinemateca. Mi se pare miraculos ca exista un asemenea film romanesc, mie nu mi-a venit sa cred ca e romanesc, nu seamana cu nimic din filmele facute pe la noi inainte de '89. Mi-au trecut prin minte filmele lui Antonioni sau Resnais (Marienbad) privind filmul asta - dar nu e nimic copiat. Unghiurile de filmare in care sunt puse personajele, scena de iubire-plutire. E un film spectaculos. Neaparat de vazut.
34. Adieu, plancher des vaches! - 5/5. Sunt extaziat de ce face regizorul asta. Sigur ca exagerez, ca nu sunt in stare sa-i judec obiectiv filmele. Sunt cucerit de stilul lui ludic, jucaus, mai mult hatru decat exuberant, de comedia umana degajata indiferent ca e vorba de bogati sau saraci, de subtilitatea luatului la misto. Filme-pansament de pus pe rana cand ti se pare ca ai ajuns intr-o fundatura. I love this guy's attitude toward life. Clar unul dintre regizorii mei preferati. O privire din ultimele randuri, evitand cu buna stiinta nebunia si mijlocul actiunii. E tot ce nu reusesc eu oricat imi propun si tot ce ar trebui sa fie oamenii.
35. Wadjda - 3/5. Nu vreau sa-l vorbesc de rau, e un film care-si atinge telul, adica povestea pe care si-a propus s-o spuna, dar nu are indeajuns de multa emotie, tensiune si curaj critic pe cat mi-as fi dorit eu. E prea play it safe. Faptul ca am vazut strazile Riadului intr-un film a dat drumul la amintiri. Si ceea ce parea foarte negru pe moment devine dulceag-amarui cu trecerea timpului. Memoria actioneaza ca un indulcitor.
Ah, sa nu uit: "A woman's voice is her nakedness" zice pazitoarea virtutilor fecioarelor. Interesant cum se schimba perceptia de la vest la est.
36. Diamonds of the Night - 4/5. Super-deprimant, de taiat venele. Daca te simti putin zdruncinat, mai bine amani sa vezi filmul asta. Bela Tarr poate sa ia notite.
37. Possession - 4/5 Ce diliii! Crezul artistic al lui Zulawski, in propriile lui cuvinte, e: "I only want to film stories which have something excessive about them." Iar in Possession nu umbla deloc cu jumatati de masura. Este atat de exagerat, acumuleaza gradat atata dementa neverosimila incat fascineaza. Hoituri intre coituri cu caracatite. What a freakshow! Asemenea debit de istericale rareori mi-a fost dat sa vad intr-un film. Bizareria asta mi-a placut, celelalte doua filme ale lui pe care le-am vazut nu, in schimb Zulawski a mai crescut in ochii mei cand a declarat (interviul e pe MUBI) ca il intelege pe Thomas Bernhard. E ca si cum un teribilist il admira pe unul muuuult mai exagerat decat el. Ceea ce face Zulawski in filme nu atinge intensitatea pe care mi-o transmite ceea ce face Bernhard in literatura. Zulawski e la genunchiul exagerarii lui Bernhard.
38. Daisies - 5/5 L-am vazut deja de doua ori si mi se pare unul dintre cele mai bune filme peste care am dat. O asemenea explozie cromatica de anarhism pe ecran n-am mai trait de la Pierrot le Fou. Fronda dublata de stil, libertatea de a face un film fara sa te simti inchistat de poveste, de loc, de timp, filmul fiind o aventura deasupra acestor coordonate - femeia asta a reusit unde foarte putini au reusit si in plus cu o dictatura in spatele ei. Este un film minunat, pe care-l iubesc.
39. Plätze in Städten - 4/5 M-a atras descrierea, cu ce se ocupa regizoarea asta: “For me it is something special, not to be alone. I’m interested in what people do in order not to be alone, what burdens they carry.” O tema in care Tsai sau Akerman au excelat. Filmul e un studiu de caz despre insingurarea intr-un mare oras, folosind drept cobai o fatuca de 19 ani hipersenzitiva si confuza. Stilul e minimalist, fragmentat, opac, criptic, cam cum e realizat Aurora, multe secvente in timp real in care aparent nu se intampla nimic. Regizoarea incearca sa filmeze tacerea si golul, sa se foloseasca de priviri ca sa transmita senzatia crunta de singuratate, de aici lentoarea filmului. Berlin mai mult nocturn, Paris mai mult diurn, Joni Mitchell, Portishead, iubiri la intamplare - toti cei care se simt atrasi de Tsai sau de stilul alor nostri de a face filme ar trebui sa-l incerce si pe asta.
Exista o secventa pe care as trece-o la momente preferate in filme, dar youtube-ul nu ma ajuta.
40. Snowpiercer - 3/5 Impartasesc entuziasmul doar pana la un punct. Scenele de trozneala sunt excelente, faptul ca tot filmul se desfasoara intr-un spatiu claustrofob care isi schimba pieile iarasi e de bine, dar povestea nu mi s-a parut cine stie ce mare scofala. Mi-au placut Memories of a murder & mai ales treimea cu hikikomori din Tokyo!, asta mi s-a parut sub ele. Bine, dupa ce l-am vazut recunosc ca nu e pentru mine, nu fac parte din target, nu e genul de film la care sa rezonez, n-am fost niciodata geek consumator de benzi desenate. Asta nu inseamna ca e un film prost, doar ca n-am eu treaba cu genul asta.
41. Le conseguenze dell'amore - 3.5/5 Antrenament pentru LGB.
42. La valle dello Jatto - 2/5 Documentarul ce a deschis One World Romania. Povestea unui sicilian detinator de televiziune de apartament pe care o foloseste in lupta impotriva mafiei. Antipodul OTVului. Subiectul suna interesant, din pacate filmul a fost o plictiseala crunta.
43. Watchers of the Sky - 3/5 Documentar despre genocid. Povestea vietii lui Raphael Lemkin, avocatul transformat in luptator pentru drepturile omului care a inventat acest cuvant plus 5 istorii despre genocid si oameni care lupta la cel mai inalt nivel (Curtea Penala Internationala) pentru punerea sub acuzare a vinovatilor. Concluzia e ca dreptul international e intr-un stadiu incipient ca mecanism eficace de acuzare in astfel de cazuri de genocid. Interesant si original, combina animatia (viata lui Lemkin) cu concepte destul de greu de digerat pentru cineva care nu studiaza dreptul, faptul ca le transforma intr-o poveste accesibila publicului larg e un merit al documentarului.
44. Sanatorium pod klepsydra - 4.5/5 Comments in progress...
45. The Unknown Known - 3/5 Unul dintre documentarele-vedeta din editia One World Romania de anul asta, proiectie unica. Donald Rumsfeld isi dezvaluie personalitatea in fata unui mare documentarist american. Rezultatul e semi-satisfacator. Rumsfeld e unul care a dat-o in bara rau dpdv leadership, un om pierdut in marea de cuvinte din propriul lui cap, incercand sa-si justifice deciziile anapoda. This is one guy who can't see the forest for the trees. Mania politicianului obsedat de cuvinte surprinsa din mai multe unghiuri: miile de memo-uri transmise intern care alcatuiesc o adevarata biblioteca, secvente din interviurile de la pupitrul Casei Albe, un repertofon ii e cel mai bun prieten vreme de zeci de ani, ordinele pe care le trimite din cand in cand sa i se scoata definitii din dictionar, interviul propriu-zis care alcatuieste cea mai mare parte a filmului. Mostra delicioasa de gandire Rumsfeld-iana, din pacate cu efect malefic planetar: The absence of evidence is not an evidence of the absence. (weapons of mass destruction & shit). Plus cugetarea din care face parte titlul filmului.
Nu pot sa imi imaginez ce film ar fi scos Porumboiu pe un astfel de subiect politics-lexicon, cu un asemenea material de calitate. Politics, adj.
46. Ukraine is not a brothel - 2.5/5 Documentar despre FEMENistele care-si scot pieptul gol la inaintare in proteste stradale. Interesant e ca in umbra razvratitelor impotriva patriarhatului ucrainean e un barbat, eminenta cenusie, ideologul, cel care planifica, cel care le coordoneaza. Un barbat pe deasupra si un pic misogin, cam porc, lucru pe care il recunoaste. Pus sa explice paradoxul, baiatul baga tupeul in fata: "Normal ca e un paradox. Ucraina e o societate patriarhala, plina de barbati porci care trateaza femeia ca un obiect sexual, iar eu sunt tot un porc, de aceea stau mereu in preajma fetelor, ca uitandu-se la mine sa le creasca ura si sa nu uite pentru ce lupta. Dar nu sunt eu singurul paradox. Ce, Marx nu era un burghez ideolog-sef impotriva societatii burgheze?" Parca era in Vai~e~vem o replica a lui Monteiro "Nu-ti impun neaparat sa muncesti, insa categoric o sa te platesc foarte prost doar ca sa-ti intretin vie ura de clasa, comunista mea mica & obraznica" Acelasi principiu. Fetele sunt superbe, nimic de strambat din nas, dar documentarul mi s-a parut slab.
47. Argo - 1.5/5 Don't ask
48. Aim High In Creation - 3/5 Hmm. Sunt confuz in a judeca documentarul asta. Pana intr-un punct, problema moralei nu a iesit la suprafata. Se ocupa cu propaganda, instrumentele ei si pana unde se poate merge cu folosirea propagandei in sustinerea unei cauze pentru care esti activist convins. O australianca-regizor din Sydney, exponenta a middle-classului dintr-o tara civilizata si activista anti-exploatare gaze de sist isi propune experimentul de a realiza un film pentru cauza ei folosind mijloace de propaganda dintr-una dintre cele mai bine puse la punct masinarii: cinemaul nord coreean. Se duce in Coreea de Nord, are acces la toate platourile de filmare si oamenii-cheie din cinemaul NK (naiba stie cum, de asta e filmul inedit), spune pe fata nord-coreenilor ce are de gand sa faca, primeste in schimb tot suportul tovarasilor. Using the bad guys to promote your good cause. De aici filmul devine confuz ca atitudine a madamei: cand e foarte ironica/bascalioasa cum suntem si noi cand auzim de NK, cand incearca sa-i umanizeze si are pusee de sentimentalism fata de ceea ce vede. Fimul e cand parodie, cand tearjerker, cand are agenda sociala, e foarte imprastiat, sare prea brusc de la una la alta. Confuzia asta inca nu deranjeaza, sunt momente foarte interesante si inedite, la unele sala arhiplina s-a cutremurat de ras (E o scena de jiu jitsu de cinema NK in care o domnita il pune la pamant pe un obraznic. Indicatiile regizorului NK sunt mortale: "Nu lua si tu fata pe dupa gat. Asa ceva nu fac nici macar aia din Europa!"). Pe mine m-a deranjat ultima fraza a filmului, concluzia, morala: "Atunci cand oamenii, poporul se strange pentru o cauza, nimic nu ii mai sta in cale, fie ca e vorba de NK sau Australia". Pe cuvantul tau ca daca poporul are vreo parere in NK il baga cineva in seama? Si parea ca o zice sincer, nu ca tehnica de manipulare sau ca metoda a starni polemica. Lasand asta la o parte, documentarul e interesant prin insolitul subiectului. Suprarealist intr-un alt sens decat The act of killing, departe de valoarea lui.
49. Here be dragons - 4/5 Cel mai bun documentar vazut anul asta la OWR. Save the best for last. Un regizor, erudit om de cinema, ia o camera digitala cu el intr-o excursie de cateva zile ca invitat la un festival de film din Tirana. O premiza banala. Rezultatul e spectaculos: cum se poate realiza cinema de cel mai inalt nivel cu o singura camera de mana si un creier ce secreta cinema intr-un flux de ganduri de o muzicalitate ca a notelor pe portativ. Film monolog, film eseu, experiment, film despre calatorit si simtit, cand un asemenea om iti este companion si o mahala a Tiranei devine prilej de reflexii surprinzatoare. E un film dens, stratificat, multe teme care se intrepatrund in fluxul gandurilor - abordeaza istoria, memoria, cultura unei tari putin cunoscuta, dragostea neconditionata pentru cinema in forma lui fizica (arhiva, rolele de pelicula) sau spirituala (sa calatoresti si in timp ce calatoresti sa-ti vina in cap tot felul de momente din filme, sunt amintiti Hitchcock, Angelopoulos, Herzog), senzatiile livresti de moment combinate cu momente bine documentate despre cinematograful albanez. Fermecator fara pic de afectare. Un film superb care trebuie vazut, e imposibil sa-l povestesti sau de redat in cuvinte tonul si toate nuantele lui.
Acum cativa ani era sa ajung in Albania, cumparasem si un bilet ieftin de avion pana in Tirana (bani dusi pe apa sambetei), citisem despre locurile aratate in film, n-am mai ajuns din cauza unor complicatii aparute la servici. Filmul asta e ca o dulce razbunare peste timp, sunt sigur ca senzatiile traite de mine la fata locului n-ar fi fost asa de interesante ca cele pe care ni le dezvaluie Mark Cousins in filmul asta.
50. The Holy Mountain - Nenotabil. Orice nota de la zero la plus infinit. Filmul asta poate sa fie orice, gunoi, farsa, capodopera. Eu cred ca e comedie, desi n-as putea sa explic de ce si nici macar n-am ras. Dar mi s-a parut comic tot ce am vazut, fara sa rad. Si chiar daca e comedie, cineva tot ar trebui sa faca o parodie dupa aceasta comedie. Mi se pare regizorul cu cel mai mare potential de parodiat/luat in bascalie si nu cred ca ar pune la suflet. E muult prea dus. Eu sunt foarte curios ce consuma nenea asta. Vreau si eu sa fac filme filozofice cu porci care zboara, capsuni albastre, citit in pene de gaina si tractoare pe ogoare conduse de maicute de la brau in jos goale (dialectica sacru/profan).
Singurele momente cand Jodorowsky isi pierde din prestanta e atunci cand deschide gura. Cand gura lui face pe guru (bine,e si asa ceva, asumat). Sunt alergic in general la ziceri aleatoare despre viata si sensul omului in univers, indiferent de sursa din care vin. N-ai cum sa ma cuceresti cu asa ceva, nu percutez. Iar Jodorowsky mi se pare un regizor pe care cuvintele chiar il incurca. Ar putea fi Chaplin color, Modern times pe LSD, nu inteleg de ce insista sa o arda metafizic. Stick to showing Alejandro (Ale-ale-jandro)!
51. La danza de la realidad 4.5/5 Pfoooa, neasteptat de coerent. Si eu venisem chitit sa nu inteleg nimic. Ce s-o fi intamplat cu el, s-a ramolit? Cineva sa-i bage in corp ceva.
Lasand la o parte glumele mele tampite, e acel moment in care trebuie sa-mi pun cenusa in cap fata de omul asta. Pentru ca La danza de la realidad m-a incantat total. E adevarat, a contat si faptul ca e un Jodorowsky mai usurel, inteligibil de la prima vizionare. Desi nici aici nu lipsesc secventele suprarealiste (cat de minunata e cea de pe malul marii cu copilul, pestii si pescarusii), cele WTF (e una soc! mama-mama) sau panseurile filozofice despre viata, ele sunt inserate cu masura si niciodata in detrimentul povestii, integrate organic si deloc suparatoare. Povestea e cea care primeaza si e o poveste cu o putere irezistibila de atractie, o poveste ce pluteste in nostalgie, un film aterizat din alte vremuri, realism magic impletit cu psihanaliza (sau mai bine zis psihomagie, varianta adaptata a lui Jodorowsky de psihanaliza). Daca memoria e un remake al realitatii, filmul asta e un remake al memoriei, cu dubla functie - testamentara & terapeutica. The man healed his soul while making this movie. And I must admit he is indeed a gentle soul, faraimaginatie.
Filmul e mai mult sau mai putin copilaria lui Jodorowsky trecuta prin dulceata memoriei, iar procesul terapeutic are in centru decizia lui de a-l distribui in rolul tatalui sau pe propriul lui fiu, Brontis Jodorowsky. Brontis Jodorowsky isi joaca propriul lui bunic (pe care daca am inteles bine, nu l-a cunoscut niciodata). Cum relatia lui Jodorowsky cu propriul tata a fost una dureroasa (tiran in familie, comunist cam fanatic, scene reale de educatie spartana aplicate copilasului in film) si nici relatia lui de tata cu Brontis n-a fost chiar roza, se foloseste de prilejul asta ca sa-si transforme resentimentele in dragoste si sa se impace cu propriul suflet. Prin explicatii a la Freud, el n-ar fi putut sa foloseasca un alt actor obisnuit in rolul tatalui sau pentru ca imaginea tatalui l-ar fi facut sa trateze pe acel om/actor cu ura, asa distribuindu-si fiul are loc o explozie dureroasa de energii in acelasi timp creative artistic si distrugatoare de proprii demoni. In alta secventa, complexul lui Oedip n-a aratat niciodata asa de fascinant de ecran.
Sa nu fiu inteles gresit, nu e film in care trebuie sa il fi citit pe Freud in opere complete sau pe alti corifei ai psihanalizei (n-am citit) ca sa-l gusti, e in acelasi timp o poveste nostalgica foarte frumoasa.
Brontis Jodorowsky a venit dupa proiectie la o discutie cu publicul. E o persoana incantatoare. A raspuns elaborat, doct-relaxat la orice intrebare i s-a pus, empatic si fermecator fata de audienta, o discutie care s-a prelungit mult peste un Q&A protocolar de 10-15 min. "Daca vreti stau cu voi pana dimineata la povesti, nu ma deranjeaza deloc." Un om de nota 20.
Pe mine nu ma intereseaza El topo sau Holy mountain, dar La danza de la realidad a fost magic, coplesitor, emotionant. Un film de vazut cu sufletul. It might be a future classic.
52. Belle de Jour - 4/5 L-am vazut de doua ori. It gets better & better.
53. 20,000 Days on Earth - 3/5 Genul de (pseudo)documentar supercool filmat. Inca unul care(-si) face psihoterapie pe ecran. Pe mine m-a cam plictisit. Ultimele 15 minute sunt mult mai puternice decat restul filmului. Oamenilor cu care am schimbat cateva vorbe dupa film le-a placut mult.