67. O furtună
Valurile-nalte, spumoase, trec,
Fără notă, precum un anonim zgomot sec
Ce nu-și uita moștenirea de tăcere
În orice crudă-ncercare eșuată de împrietenire.
Apa ieșea din porii lui toți,
Chinuind bietele suflete, - uitați -,
În această dezlănțuire blestemată,
Luptând cu toții-n zadar, fără țintă.
Urgie furioasă și dezlănțuită,
Cu toate forțele lui nebune adunate,
Pe trupul lui-nfuriat erau urlând
Alături de alte o mie de suflete, pe rând.
Căpitani neputincioși, fără grai, disperă,
Apelând la rugăciunile lor să scape de această ură,
Sperând și la mântuirea păcatelor, - poarta către rai,
Deși umpleau butoaiele cu plânsetele din viața de apoi.
Maturizarea grăbită a marinarilor ce s-ar fi crezut spectatori
Dansa pe tulburatul ocean, ei-nșiși actori,
Ale căror morminte le vedeam pe fundul lui,
Pe acel fundal negru, fără vreo vină asupra lui.
Se pierdeau sute și mii de vieți omenești
Și n-aveai ce face decât să te rogi pentru toți,
Cei ce și-au-nchinat viața mării
Și cei ce n-au știut de mila Cerurilor dătătoare de urgii.
Catarge rupte, nave despicate,
Răsărind dintre valurile enervate atâtea suflete,
Precum se despart pietrele,
Astfel o trăiau pe propria lor piele.
Oceanul nemilos-i înghițea,
Navele neputincioase le rupea,
Tulburat, le răsturna și le-nvârtea
Ca nu cumva să nu-i se facă vrerea.
2006
Notă:
Inspirată de un film apocaliptic, deși astăzi nu mai țin minte titlul acestuia.