[Pitbull]

Fabrica de naşi: «Un prophète»
Sobru şi crud

De ce ne-am mira că la noi şi la ceilalţi vecini ai noştri din est cele trei puteri în stat sunt conduse mafiocratic, când până şi într-o ţară occidentală cu tradiţii de cultură, civilizaţie şi democraţie, ca Franţa, funcţionează perfect sisteme de tipul "puşcăriaşii fac legea"? Pare o hiperbolă - dar cel mai palpabil merit al filmului lui Jacques Audiard este acela de a demonta mecanismul prin care porţiuni întregi din activitatea justiţiei şi a poliţiei, ca să nu mai vorbim de administraţia penitenciarelor, sunt controlate de boşii mafioţi proptiţi pe termen lung după gratii. E o iluzie să ne imaginăm că regimul de încarcerare reduce gradul de periculozitate socială al marilor bandiţi, sau că activităţile umanitar-educative din închisoare ar genera recuperări notabile. Temniţa nu e decât o fabrică de infractori profesionişti.
Sceariul scris de Abdel Raouf Dafri şi Nicolas Peufaillit, pentru a fi prelucrat apoi de Thomas Bidegain şi Jacques Audiard, urmăreşte meticulos (şi, după cum se poate vedea cu ochiul liber, perfect documentat), parcursul lui Malik El Djebena, un tânăr magrebian cvasi-analfabet şi virtualmente inocent (în fond), închis pentru şase ani pentru că a lovit un poliţist (surprinzător în rol cvasi-necunoscutul Tahar Rahim - discret şi subtil, ascunzând profunzimi nebănuite). Din ciuca avansurilor gay şi a bătăilor demonstrative, Malik urcă pas cu pas până la poziţia de lider abil şi redutabil al crimei organizate. Cele două ore şi jumătate ale filmului deapănă povestea pe un ton egal, aparent neutru, lăsând tensiunile şi semnificaţiile să se acumuleze insidios şi irezistibil - dar şi cu riscul ca, de la un moment dat, interstiţiile păienjenişului de proiecte criminale împletite să devină tot mai greu inteligibile, cu atât mai mult cu cât regia în mare parte sobră a lui Audiard se abţine să accentueze prea apăsat principalele articulaţii ale tramei, lăsând lucrurile să curgă de la sine. Sub acest aspect, asasinarea lui Reyeb (practic, crucialul plot point 1 al povestirii) e o secvenţă extrem de şocantă prin întregul cumul de vectori contradictorii reprezentativi pentru tot filmul: după pregătirea minuţioasă a loviturii, preludiul curtenitor al planificatului rendezvous gay, accidentul cu rănirea gurii care precipită lucrurile, modul improvizat şi sălbatic al comiterii omorului, răceala impersonală a cadrelor naturaliste cu sângele ţâşnind din carotidă şi, în sfârşit, liniştirea treptată din final. Cam la fel se desfăşoară şi întregul scenariu al celor patru autori, şi viziunea regisorală de ansamblu a lui Audiard - întregind sensul major al filmului: pe sub picioarele noastre, pe lângă noi, printre noi, fojgăie o lume care n-ar trebui să existe, o subumanitate transparentă cu care orice tangenţă devine fatală. Odată ce a fost prins în acest păienjeniş, pentru Malik nu mai există cale de ieşire, ci doar două variante alternative: moartea (nicicând rămasă în urmă) sau ascensiunea (irezistibilă) - fiindcă orice şovăire, pe orice treaptă, va risca tot mai mult să precipite sfârşitul.
E foarte interesant felul în care autorii reuşesc să rămână permanent imprevizibili. Eroul (căci, orice s-ar spune, protagonistul nostru are stofă de erou, chiar şi în sens negativ) străbate într-o echilibristică tragică traiectul devenirii, putându-se prăbuşi la tot pasul. Audiard are grijă să ne amintească mereu că totul a pornit de la o clipă de slăbiciune şi un omor la comandă, că pactul cu necuratul e întotdeauna scadent, şi că sub aparenţa învingătorului se ascunde inevitabil un damnat. Nu degeaba este Malik bântuit de spectrul lui Reyeb, ca un derviş devorat molcom de flăcări - secvenţe cam discutabile sub aspectul sobrietăţii, fiind aproape singurele în care Audiard alege să spargă cu o doză de patetism viziunea de un realism crud a ansamblului, dar semnificative în raport cu filosofia şi morala sufistă, definitorie pentru coliziunea celor trei universuri: francez, magrebian şi corsican. În acelaşi sistem se înscrie şi strania secvenţă cu căprioarele, declanşatoare a temei "profetului" din titlu - care, culmea, rămâne cu deliberare absentă în tot restul filmului; cu un minim efort de gândire (conform intenţiei decarate a autorului de a pedala mai mult pe sugestie şi incitare, decât pe expoziţiune), putem înţelege că acesta va fi titlul onorific al noului naş, cândva după genericul final - şi, sperăm, nu în vreun sequel, ca să păstrăm tradiţia bunului-simţ cu care ne-a obişnuit filmul european.
Se mai remarcă tipul de decupaj inspirat şi riscant la care recurge Audiard, pentru a exprima atât claustrarea universului penitenciar, cât şi încleştarea inescapabilă a încrengăturilor de relaţii interpersonale: predomină cadrele foarte strânse, cu câte două sau mai multe personaje aglomerate în interacţiuni compacte, marcate de tensiuni care adeseori izbucnesc exploziv - mai ales prin contribuţia remarcabilă a lui Niels Arestrup, în rolul lui César Luciani, "naşul" lui Malik (aproape la propriu) şi cel mai vizibil kingpin al răului absolut din galeria de personaje: o combinaţie letală de mentor şi torţionar, de rafinament şi lipsă de scrupule, de calm aparent blajin şi temperament vulcanic ucigaş. (Apropo: căderea sa în dizgraţie, sub chipul unui bătrânel burtos pe care-l cârpesc două gorile în curte, fără ca nimeni să-l mai apere, e una dintre cele mai impresionante ieşiri din scenă le vreunui personaj malefic, incomparabil mai tulburătoare decât o execuţie sângeroasă). Pe aceleaşi coordonate se constituie şi constelaţia personajelor înconjurătoare, jalonată în special de Ryad (Adel Bencherif, sobru şi uman), Jordi Ţiganul (Reda Kateb, unsuros şi meschin), Lattrache (Slimane Dazi, tenebros sub pleoapele căzute), sau guvernatorul închisorii (Frédéric Graziani, construind din câteva tuşe discrete portretul funcţionarului-rotiţă, sacrificat fără a clipi din ochi când nevoia o impune).
Sunt inevitabile trimiterile la "Once Upon a Time in America", "Gomorrah" şi, desigur, mai ales "The Godfather" - ce pare să-l fi influenţat pe Audiard inclusiv la nivel afectiv. Secvenţa compozită a poliţelor plătite după execuţia din maşină (în timp ce Malik face condiţie fizică între zidurile ocrotitoare ale carcerei) seamănă mult cu faimoasa "lepădare de Satana" a lui Michael Corleone, iar cadrul final, al ieşirii din închisoare, cu cele trei maşini ale suitei înscriindu-se mătăsos pe urmele noii "familii", nu poate să nu amintească de sărutările-mâinii ce încheie aceeaşi capodoperă coppoliană - nu în sens epigonic, din fericire, ci creativ şi totodată vizibil reverenţios. Practic, prin «Un Prophète», Jacques Audiard aduce o nouă contribuţie la "famiglia" marilor filme despre răul imuabil al crimei organizate şi, mai ales, despre felul cum o alimentează tocmai acele instituţii ale statului care ar trebui s-o prevină, s-o limiteze şi s-o înăbuşe - un paradox vechi de când lumea, dar care continuă să ne dea de gândit.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 martie, 2010, 08:15-09:07
Bucureşti, România