[Pitbull]

O "sträfulgerare" relevantä:

Flashback

Anul unu

Noul Cinema Românesc s-a născut odată cu noul mileniu. Dacă ar trebui să aleg o dată care să-i fie trecută pe certificatul de naştere, aceea ar fi... Ziua Copilului: pe 1 iunie 2001 a avut loc, la cinematograful bucureştean "Scala", premiera filmului Marfa şi banii (finalizat însă, după cum aflăm de pe genericului său final, în iulie 2000). Ar mai fi şi varianta 5 mai 2001: atunci, Cinemateca Română a organizat o proiecţie în avanpremieră cu cele două filme care în aceeaşi lună urmau să ne reprezinte la Cannes: deja menţionatul lungmetraj de debut al lui Cristi Puiu (selecţionat în Quinzaine des Réalisateurs, secţiunea paralelă înfiinţată după evenimentele din Mai 1968, în cadrul căreia a avut loc premiera sa mondială) şi scurtmetrajul Bucureşti - Wien ora 8:15 (selecţionat în competiţia de film studenţesc Cinéfondation). Totuşi, data premierei naţionale mi se pare mai potrivită pentru a marca naşterea fenomenului botezat "Noul Val" (încă din 2002, după ce mai apăruseră Occident de Cristian Mungiu şi Furia de Radu Muntean) sau - mai îndreptăţit - "Noul Cinema Românesc".

După Cannes, Marfa şi banii a fost invitat la alte peste 20 de festivaluri internaţionale, iar la unele dintre acestea a primit, în 2001 şi 2002, importante distincţii: Premiul special al juriului şi Premiul "Findling" (al Asociaţiei de Stat pentru Comunicare prin Film) la Cottbus (Germania), Premiul FIPRESCI (al Federaţiei Internaţionale a Presei Cinematografice) şi Premiul de interpretare masculină (Alexandru Papadopol, pe atunci încă student la Actorie) la Salonic (Grecia), Menţiunea specială a juriului la Trieste (Italia), Premiul PROCIREP (al Societăţii Producătorilor de Cinema şi Televiziune) la Angers (Franţa) şi Premiul Abasto ("Filmul viitorului, azi") la Buenos Aires (Argentina).

Realizez că acum, după trei Palme d'Or-uri (două pentru scurtmetraj), două premii FIPRESCI, două premii ale secţiunii Un Certain Regard şi altul pentru debut (Caméra d'Or), toate obţinute la Cannes de cineaşti români (inclusiv Cristi Puiu), în perioada 2004-2009, plus nenumărate alte distincţii internaţionale, palmaresul filmului Marfa şi banii ar putea fi trecut cu vederea, însă cred că ar trebui să ne întoarcem în timp, pentru a ne reaminti care era starea cinematografiei noastre în 2001.

În anul în care Cristi Puiu termina filmările la primul său lungmetraj, nici o producţie românească nu a avut premiera pe marile ecrane - situaţie nemaiîntâlnită de la sfârşitul Primului Război Mondial! (În schimb, a fost relansat, după trei decenii, în circuitul cinematografic - chipurile pentru a aniversa cele patru secole scurse de la prima unire a ţărilor române - Mihai Viteazul de Sergiu Nicolaescu.) De aceea, 2000 a fost pe bună dreptate numit "anul zero" al filmului românesc.

Apoi, majoritatea regizorilor români care au debutat în primul deceniu postcomunist (şi sunt aproape 20...) nu au reuşit să treacă de pragul primului lungmetraj. Singurii doi cineaşti care au reuşit să se impună, nu doar pe plan naţional, au beneficiat de strânse legături cu industria de film franceză: Radu Mihăileanu (plecat din ţară şi stabilit în Hexagon în 1980, debutant cu Trahir / A trăda în 1993) şi Nae Caranfil (debutant cu È pericoloso sporgersi, film lansat la noi de abia în 1995, adică la doi ani după ce fusese şi el prezentat la Cannes, în cadrul Quinzaine des Réalisateurs).

În august 2001, într-un articol publicat în ziarul România liberă, Iulia Blaga menţiona numărul mare de cereri de participare la festivaluri internaţionale primite de filmul lui Cristi Puiu şi observa apoi, citând o sursă din interiorul Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC), că "o asemenea afluenţă de invitaţii este fără precedent" pentru o producţie autohtonă.

Astăzi, la aproape un deceniu distanţă, pot afirma fără rezerve că Marfa şi banii a declanşat, în spaţiul cinematografiei autohtone, o adevărată revoluţie. O revoluţie (est)etică, ale cărei efecte le putem observa încă în filmele româneşti.


Un palmares scandalos

Deoarece cultura română este esenţialmente una mimetică şi periferică, cu rare momente de sincronizare (sau de anticipare) în raport cu "centrul" (avangarda interbelică e un bun exemplu, cum ar putea deveni şi Noul Cinema Românesc), legitimarea inovaţiilor artistice are loc în general "afară". Altfel spus, noutatea unui demers artistic (cinematografic, în acest caz) trebuie să fie recunoscută de către forurile internaţionale (recte festivalurile de film) înainte de a fi acceptată şi de instituţiile interne, obtuze şi retrograde. "Pomelnicul" cu distincţiile obţinute de Marfa şi banii, cu care v-am ameţit poate în episodul precedent, este important pentru a înţelege receptarea filmului în ţară.

Excelenta primire de care s-a bucurat debutul lui Cristi Puiu la Cannes şi la celelalte festivaluri internaţionale a atenuat reproşurile aduse filmului de către "branşă". Totuşi, la premiile Uniunii Cineaştilor din România (UCIN) din februarie 2002, Marfa şi banii a fost aproape ignorat. Trebuie spus că palmaresul acoperea producţiile autohtone lansate în 2000 şi 2001, fiindcă, aşa cum am mai amintit, primul dintre cei doi ani nu adusese nici o premieră românească pe ecrane. În schimb, dintre celelalte şapte lungmetraje de ficţiune (incluzând coproducţiile) intrate în circuitul cinematografic în 2001, doar În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, debutul lui Sinişa Dragin, mai merită amintit aici, dar şi acesta este net inferior ca propunere cinematografică. Aşadar, Marfa şi banii era o opţiune firească pentru Marele Premiu şi nu numai.

Însă Mihnea Gheorghiu (preşedinte UCIN din 1990 încoace) şi Ioan Grigorescu (preşedintele juriului de atunci) nu au fost de acord cu evidenţa. Iată ce scria criticul Valerian Sava, pe bună dreptate scandalizat, într-un articol publicat în revista Observator cultural din 12 martie 2002: "Pentru a oculta în palmares cel mai bun film românesc nu doar din 2001, ci din întreaga perioadă pe care o parcurgem, tandemul tardiv [M. Gh. - I. Gr.] a fost obligat (...) să recurgă la cea mai plată dintre stratagemele intens exersate în anii gloriei lor partinice". Mai precis, Filantropica, care avusese o "avanpremieră" în deschiderea festivalului DaKINO din noiembrie-decembrie 2001, dar urma să aibă premiera oficială de abia pe 15 martie 2002, a fost antedatat cu un an, ajungând să concureze cu Marfa şi banii. Astfel, juriul a acordat celui de-al patrulea lungmetraj al lui Nae Caranfil nu mai puţin de şase distincţii (Marele Premiu, scenariu, costume, rol principal masculin şi feminin, precum şi un premiu special pentru Gheorghe Dinică), iar la restul categoriilor (montaj, coloană sonoră, scenografie şi regie) l-a preferat pe În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură. Drept consolare (şi pentru că, totuşi, nu putea fi ignorat cu desăvârşire), Marfa şi banii a primit Premiul Opera Prima (pentru debut) - singura distincţie internă (în lipsa Premiilor Gopo şi a TIFF-ului clujean) obţinută de acest "film ostracizat" (Valerian Sava). Asta în condiţiile în care, în clasamentele de la sfârşitul lui 2001, jurnaliştii şi criticii de cinema îl plasau printre primele zece premiere internaţionale ale anului...

Nu doar regizorul Cristi Puiu, ci şi cei mai mulţi membri ai echipei sale, care aveau să se impună ulterior, debutau în lungmetrajul de ficţiune cu Marfa şi banii. Trebuie amintiţi aici coscenaristul Răzvan Rădulescu (astăzi regizor la rândul său), actorii Alexandru Papadopol şi Ioana Flora (Dragoş Bucur avusese un rol secundar în Terminus Paradis al lui Lucian Pintilie, la care lucrase şi directorul de imagine Silviu Stavilă) sau monteuza Ines Barbu. Iar pe generic mai întâlnim două nume cunoscute: regizoarea Andreea Păduraru (aici redactor muzical) şi operatorul Marius Panduru (asistent de imagine). Toţi aceştia şi-au adus contribuţia la un film care, după cum voi argumenta în episoadele următoare, a revoluţionat cinemaul românesc la capitolele scenariu, actorie, imagine, montaj şi, last but not least, regie.

Mihai Fulger
ianuarie 2010