[miercuri]

Cimentul e dur, e dens, te învăluie, sufocă plantele, şterge urmele, acoperă mirosurile şi estompează amintirile.
Cimentul din « grădina » lui Ian McEwan prezervă. Prezervă o unitate sau acea fractiune de unitate rămasă dintr-o familie.
În momentul în care ceva se schimbă radical, încerci să te adaptezi noii situaţii, cât mai bine posibil, printr-o remodelare a sistemului de valori. Astfel, când părinţii lor mor, cei patru fraţi pentru a putea rămâne împreună îşi îngroapă mama în beci, în ciment. Acţiunile lor îi fac, însă, să îşi modifice şi comportamentul : Jack îşi ignoră igiena, se masturbează zilnic şi citeşte aceeaşi carte de nenumărate ori, Sue ţine un jurnal în care vorbeşte cu defuncta ei mama, povestindu-i acesteia tot ceea ce se întâmplă, Julie începe să aibe relaţii amoroase, iar Tom se îmbracă în haine de fetiţă sau se preface a fi un bebeluş.
Atunci cand micul lor univers e tulburat şi toate piesele din acest fragil joc de domino se prăbuşesc, nu le mai rămâne nimic de făcut decât să ignore realitatea pentru a prelungi o ultima stare de beatitudine.
Finalul acestei carti îmi aduce aminte de tagline-ul din filmul ‘La Haine’ : « jusqu’ici tout va bien !».

Asta a fost primul McEwan citit acum cativa ani si cu aceleasi impresii am ramas si eu. Filmul e so-so.