|
Guru
Join Date: Dec 2016
Posts: 631
|
90 de ani de la naștere:**Orice carte este amintirea unei tristeţi. Tristeţea adevărată îşi capătă forma abia după ce a fost. Chiar şi cele mai fericite amintiri au forma melancoliei.**??*Nichita Stănescu, 1933 = decedat 1983 decembrie 13??*《= Nichita, ţi-a trecut vreodată prin minte să renunţi la poezie?= La poezie nu poţi renunţa niciodată, ea renunţă din când în când la tine. Uneori, cum cred că nu numai eu, ci şi dumneata, şi nu numai dumneata, ci şi alţii, cei care suntem îndrăgostiţi de poezie şi care considerăm poezia ca pe o dimensiune fundamentală a spiritului uman, uneori, cum ziceam, rămânem sterpi în faţa ei. Şi, atunci, ne apucă o durere nenorocitoare, crezându-ne inapţi sau frustraţi de această dimensiune. Cum să te poţi lăsa de poezie dacă ai înţeles-o măcar o singură dată? E ca şi cum l-ai întreba pe urs sau ai întreba-o pe vulpe dacă se pot lăsa de pădure, e ca şi cum l-ai întreba pe lup dacă se poate lăsa de zăpadă şi de stânci. Născut în spiritul poeziei, nu te saturi niciodată de verbul ei. Oricât de puţină ţi-ar fi starea de expresie, sufletul, din spate, o acoperă şi o complineşte. Cel care scrie poezii geniale îşi fură propriul său suflet schimbându-şi-l în cuvinte. Eminescu a fost cel mai sărac om pe care l-a născut vreodată limba română pentru că şi-a schimbat aproape tot sufletul în cuvinte. De asta, pentru noi, este mult mai viu decât mulţi dintre noi. O simplă citire din versurile lui şi sufletul lui, adeseori mai viu decât sufletul nostru, e la masă cu noi, mai certându-ne, mai alintându-ne. Auzi tu, ce păcat că Eminescu în nici o fotografie nu se uită măcar cu un ochi la noi doi. Prima se uită după un luceafăr, a doua se încruntă după un ideal, a treia se uită ca Cezar către legiunile dezordonate, a patra se uită la neant. Ce dor mi-ar fi fost ca, măcar într-o singură fotografie, Eminescu să se fi uitat cu ochii la noi doi. Arghezi s-a uitat cu ochii la mine. Cum spun unii anatomişti, şi stupizi, ochiul este partea cea mai expusă a creierului. E ca şi cum m-aş fi uitat în versurile lui când m-am uitat cu ochii în ochii lui Arghezi. Privire indecentă. Dacă n-am răsplătit-o, sunt demn de condamnare.**》
***
《"Temă cu variațiuni: Partitura a VIII-a"》: **Zbura deasupra mea o pasăre opalină şi venind se lăţea deasupra mea ca un lac, m-am uitat spre pădurea virgină murise până când şi ultimul copac. M-am uitat spre piatra măreaţă, totul era nisip nisipiu, de m-aş fi uitat şi la viaţă nici cui n-aş fi avut de sicriu. Pasărea deasupra mea se băltise broaştele-i orăcăiau între pene timpul tot se înteţise decurgând spre altă vreme. Eu n-am să beau niciodată apă din apa artei zburătoare. Stai, mi-am zis eu mie, omule şi sapă în durerea vorbitoare. M-am uitat o dată pe sus, şi lacul plutitor zburase, cu ochiul neobişnuit de sedus am văzut ce mai rămase. Tu eşti în viaţă, natură, tu eşti în viaţă! Şi eu sunt în viaţă, natură, şi eu sunt în viaţă! Noi suntem în viaţă, nu înţelegem oare că suntem în viaţă! Mama lor astăzi şi mâine de morți.**
***
● Volumul postum "ANTIMETAFIZICA, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu", Editura Cartea Românească, 1985 ●
***
??*Nora Iuga, în Prefață:《"Cartea m-a captivat de la primele pagini. Vivacitatea dialogului, scrisorile lui Nichita către Titu, inegalabilul portret pe care i-l face poetul tânăr marelui său prieten – pentru că însoţire este şi nu subordonare. Dar de ce surpriza e Titu? Nu mă pot abţine să nu alătur aleatoriu două citate ale celor doi, extrase din carte, şi să stabilesc o egalitate necesară între ele. Iată! :
●Nichita: „Din moment ce tot m-am născut, mesajul meu este să încurajez viaţa, şi, din moment ce m-am născut om, lucrarea mea este săîncurajez umanismul. Ce dracului, mi-am zis, să nu pot eu să iubesc? Ce dracului, mi-am zis, să imit dragostea fără s-o fi trăit? Ce dracului, mi-am zis, să fiu eu tocmai acela „nemuritor şi rece“? Am luat-o pe scurtătură şi m-am răstit în gândul meu la tine, ca orice om care se simte vinovat de el însuşi: Bă, aşa ţi-am zis, căci băţi-am zis, nu pot să mor liniştit şi împăcat în cuget până când tu, mucosule, nu vei scrie o poezie mai minunată decât cea mai minunată poezie pe care consider că aş fi putut s-o scriu eu.“
●A. Titu: „Când vorbeşte mult şi glumeşte pe înţelesul fiecăruia, Nichita blochează divinul mecanism al creaţiei, dar, îmi pare, cu eforturi mari, mai mult slăbindu-se, decât întărindu-se. Spre a fi mai exact, imaginaţi-vă un cântar, pe talerele căruia se aşază greutăţi peste capacitatea acestuia de a măsura. Acul cântarului se blochează. Asemenea greutăţi pe care el nu le-a măsurat niciodată, sunt cuvintele vulgare spuse cu farmec, citate din toate limbile ştiute şi neştiute, vorbe de alint întinse pe marmelada de umor, imitaţii onomatopeice, în fine, o imagine ce acoperă puţin reliefurile peste care trece pentru ca, mai apoi, să le ia forma.“
***
??*N.Iuga:《**Nichita a avut un rai lung şi un iad scurt. Aurelian un rai scurt şi un iad lung.**》
***
??*Nichita:**— Cititorul să nu se înşele, chiar astfel a fost dialogul nostru, depun eu mărturie pentru Aurelian şi el pentru mine. Dar, acum, aş vrea să continui cu câteva fraze ceva, ceva mai reci. Amintirea acelei însoţiri minunate într-un cântec stângaci – însoţirea cu pictorul Sorin Dumitrescu – de data aceea a avut un caracter antimetafizic, ca dovadă că astăzi mai stârneşte încă în mine nu atât memorie, cât acţiunea memoriei. Prietena noastră de familie, care se numeşte Ofelia, tocmai mi-a spus azi dis-de-dimineaţă, întorcându-se de la Turnu- Severin, că, de-acolo, de la piciorul Podului lui Traian, poeta Ileana Roman, care tocmai citise primul nostru „interviu“ (a numit-o ea), s-a arătat foarte mulţumită de conţinut, dar foarte nemulţumită de titlu. Cam aşa ceva îmi relata Ofelia: — De ce tocmai el, care este metafizic, scrie o Antimetafizică? Brusc mi-am adus aminte de două versuri geniale ale lui Bacovia: „Sunt câţiva morţi în oraş, iubito, Chiar pentru asta am venit să-ţi spun“.**
***
**Aurelian, îngăduie-mi să dau o definiţie a Antimetafizicii, după care îngăduie-ţi să dai o definiţie a Antimetafizicii! Nichita: O mie de formulări mi-au sărit din cap. Una posibilă: Nesprijinirea de nimeni şi adjudecarea de unul. Alungarea memoriei în tot ce are ea mai tandru. A te sprijini de memorie numai ca de o idee. A renunţa la
specie de drag de individ, care există de dragul speciei, a fi sau a nu fi, aceasta nu este întrebarea, a acţiona în virtutea oricărui gând care are viteză de cunoaştere, a înceta să mori odată cu specia, a avea curajul să mori de unul singur. Şi, acuma, dacă nu mă frângi de şale, te frâng de şale. Continuă cu o singură propoziţiune.
***
**= Îmi dictezi lovitura? = În seara în care a apărut primul capitol, am dus revista între colegi. O fată, de lângă iubitul ei, m-a întrebat: — Aurelian, Antimetafizica este dialectica? I-am spus: — Dacă tu vei ajunge să îl urăşti pe el şi vei vrea să îl distrugi, iar el îmi va provoca mie un rău atât de mare încât să îmi trezească mânia şi să lupt împotriva lui, şi voi avea curajul atât de curat, încât să îl înving, victoria mea ar fi victoria ta? — Te asumi pe tine însuţi. Dar şi eu mă asum pe mine însumi. De aceea, clădirea majestuoasă a Antimetafizicii îţi propun să ignorăm cu câtă jertfă se face. Iar prima jertfă este ignoranţa, şi asta dacă vrei cu totul şi cu totul să te mint. Pentru că, în fapte, revelaţia e singurul călău al existenţei. Şi, cum zice cântecul: „Cine iubeşte şi lasă/Dumnezeu să-i dea pedeapsă“. Dar ce-aş mai putea eu însumi adăuga acestei ignoranţe pline de revelaţii? — Ai vrut vreodată să ucizi? — Da, am vrut să ucid. — Ai ucis? — Da, am ucis! Am ucis animale, am ucis plante, dar, mai presus de orice, am pus menghina creierului meu cenuşiu pe gâtul logosului şi l-am strâns până la sufocare. Mi-aduc aminte când eram tânăr şi frate cu poetul Grigore Hagiu. Odată, el s-a uitat nedumerit la mine şi mi-a spus: — Mă, tu, când scrii un vers inspirat, ucizi doi-trei poeţi. Voi credeţi că a ucide un poet e ceva de bine? Voi credeţi că uciderea unui poet este aidoma cu execuţia unor dezertori? Apropo! Regizorul Andrei Blaier mi-a povestit că, documentându-se pentru un serial, a văzut o serie de jurnale de epocă şi, acolo, o execuţie. Câţiva dezertori din al doilea război mondial fuseseră duşi desculţi ca să fie legaţi de stâlp şi executaţi exemplar. Unul dintre ei tremura de frig în timp ce era legat de frânghie, de stâlp. Altul, deşi desculţ, mai curios decât desculţ, se uita mirat la aparatul de filmare pe care nu-l văzuse niciodată. O rafală bruscă şi un şoc atât de puternic al pierderii vieţii la tinereţe, încât toţi dezertorii, murind, rupseseră frânghia de pe stâlp, căzând cu capul în zăpadă. Relatarea lui Blaier mi se pare infinit mai puternică decât simpla vedere a unui film. Mulţi dintre cei care au în ei dezertarea rup frânghia realului, căzând cu capul în zăpadă. Precis că am ucis dacă am înţeles acestea. — Ce te-a liniştit? — Ploaia şi ninsoarea. — Ai îngropat morţii? — Nu, niciodată. Nici pe tatăl meu, când l-am însoţit, n-a fost propriu-zis o îngropare. Eu nu am morţi. Am un sentiment năprasnic de întemeietor. Toţi strămoşii mei au fost pe cai. Eu sunt primul dintre ei care a călcat pe pământ, a descălecat. De aceea şchioapăt, de aceea mi se rup ţurloaiele. Eu nu am îngropat şi niciodată nu voi îngropa pe cineva. Dacă fiii mei spirituali vor fi mândri de mine, nici ei măcar nu mă vor îngropa, ci mă vor ţine treaz în spiritul lor. Acţiunea, chiar dacă se sfârşeşte cu moarte, nu are caracter funerar.**
***
**Tot ceea ce este roată nu este cruce. Cuvintele împingând cuvântul, de vor cădea în jos, n-au fost cuvinte, de vor urca în sus, fi-vor concepte. E o nemurire sănătoasă a populaţiei acestei limbi numită română, căci limba română are populaţie. Nimic din ce n-a fost adevărat nu s-a ţinut minte. — Ce te-a speriat, când te-ai speriat? — În viaţă, nu m-am speriat decât de viaţa prea iute şi prea violentă. Cu precădere m-a speriat ruptura. Poate că aş putea să par naiv admiţând faptul că gândirea mea seamănă cu relieful ţării mele. Carpaţii sunt rupţi de o platformă continentală la Întorsura Buzăului, tocmai ca şi viaţa noastră care este o ruptură de ceva, în faţa cuiva, spre altceva. Mă întorc şi zic: aicea, pe acest tărâm, visul, ca şi stânca, are fracturi sublime, iar curbura Carpaţilor mi-apare uneori, ca şi în cazul gândirii lui Eminescu, rotulă la genunchiul unui zeu de-a pururea în alergare. Ce defineşte însă mai bine alergarea decât locul static al alergării?= Te-a speriat singurătatea? — Singurătatea nu sperie decât pe înspăimântaţi, pe bolnavi şi pe iepuri. Singurătatea este o voluptate, dacă este o singurătate a gândirii. Acum cinci sau şase ani, locuinţa mea compusă din două camere era pustie ca un hangar şi- aveam un pat de lemn şi atâta de tare, încât cine se aşeza pe el se speria. Ei, bine, acolo, pe acel pat de lemn, am petrecut cele mai profunde nopţi ale singurătății mele. **
***
**De fapt, te rog să remarci că, în mijlocul naturii, dacă dânsa nu-ţi stârneşte tot timpul mirare, nu eşti altceva decât un imbecil. Ideea de pitoresc e o moliciune a prostului faţă de neînţelesul naturii lucrurilor. Nu se poate gândi decât într-un loc auster, într-un cub de var, pe un pat de lemn şi numai acolo se poate reconstitui mârşavul fapt al naturii ca martor al ideii. A-ţi lua un arbore de care spânzură îndeobşte un soldat drept martor pentru o idee înseamnă a fi de foarte multă vreme mort. Dacă numai pentru faptul că farmecul a existat a fost nevoinţă de măreţia geometrică a piramidei, pentru un substantiv sau un verb, cu mult mai reale decât un copac sau o frunză, este absolut necesară o claustrare. Pentru gândire, absenţa sau supunerea trupului într-un pat de lemn, într-un cub de vid, este fundamentală. Creierul, ca să fie liber, trebuie ca să uite de trup, dar, dacă moare cu gândire, are nevoie de piramidă.
— Cât de copil ai fost?
●Nichita:— Eu niciodată nu am fost copil.**
***
??*Nichita Stănescu:< Pe lângă turn>
**Acum când văd răsărind soarele
şi inima mi s-a liniştit de aurul luminii
mă gândesc cu groază cât de apus a putut să fie
ieri seară în răsăritul lui de azi.
La mine însumi mă gândesc cu groază
ce copilărie a putut să aibă maturitatea mea
când stau ţeapăn şi stăpân pe verbe şi pe proverbe,
şi gândul mi se abate aiurea şi numai spre tine,
nerăsărita şi nesupusa mea.**
|