|
39. S-au spulberat
Amintiri, flori culese din grădina vieții,
Strânse precum stolurile de păsări mii,
Secate cu trecerea timpului,
Neștiutoare de soarta lor, s-au spulberat…
Amintiri ce au murit încet, cu și fără sfârșit,
Fără vânt, fără strălucire, fără nimic
Plecând din grădina vieții veștezite
Au mai luat și ceva din privirea mea tăcută.
Acum, sau ieri, am ajuns către sfârșit
Iar răsuflarea mea fără viață, înceată, moale
Prevestea dorința nașterii florii vieții fine
Plină de voință de nemurire.
Ea va șopti celorlalte amintiri bătrâne rămase-n viață
Ce li se va întâmpla în mormintele lor
Și cum nepăsarea și nefericirea trecutului lor
Li se va părea efemer, obositor și adormit.
Deșteptarea din somnul etern nu se va face nicicând
Ademenind sufletele stelare, semnele unei nebunii
Când aceste flori din infern ce nu se pot preface-n rai
Au știut și s-au întors către moartea lor originală.
2006
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.
Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.
Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
Last edited by Cretzulynne : 20 Jul 2018 at 23:30.
|