[victor_homescu]

Postume : "Sunt atât de frumos/ sunt atât de viu/ sunt atât de demn/ Mâncati-mã!", Virgil Mazilescu, 79 de ani de la naştere, **Cum nu pot să-mi imaginez un tramvai cu cai circulînd acum pe Calea Victoriei, aşa nu-mi pot imagina un Virgil de 60 de ani. Un bătrînel rotofei cu fular de lînă la gît şi cu umbrela în servietă e o poză în care Virgil nu va încăpea niciodată, poate şi pentru că în servieta lui sticla de vodcă ţinea loc de umbrelă. Aveţi dreptate, nu ăsta e tonul pe care îl abordezi cînd evoci un prieten dispărut. Dar eu nu pot fi tristă cînd vorbesc de Virgil, pentru că în preajma lui se rîdea de toţi, de toate şi mai ales de el. Doar nu degeaba îi spuneam noi Bulă. De aceea nici să depăn amintiri despre Virgil nu-mi e la îndemînă, pentru că amintirile nu sînt cu adevărat vesele sau triste, ele sînt doar confortabile şi iar nu-mi pot imagina un Virgil confortabil. Îi plăcea multul, nu cel măsurat în obiecte sau bani, multul de viaţă. Ura tot ce era steril, sobru, cenzurat, epurat. Îi plăceau mesele lungi la care încăpeau toţi prietenii, oalele cu sarmale, paharele pline, pokerul - era un copil, avea nevoie de joc ca de aer - nu juca niciodată CPB (cu curul pe bani), pierdea totdeauna, dar cu siguranţă ţinea undeva o casă secretă în care aduna cîştiguri neştiute decît de el. Îşi risipea viaţa rîzînd, dar l-am văzut şi plîngînd ca un bărbat adevărat. Nu ştiu de ce acum cînd scriu despre Virgil mi se suprapun în minte Colas Breugnon şi Consulul din Malcolme Lory. Poate că era un personaj de neuitat. De altfel i-am auzit pe unii spunînd că el va rămîne mai mult prin legendă decît prin poezie. Şi iată că azi nici un alt poet nu se poate lăuda cu atîtea versuri ştiute pe de rost de cei tineri.**/ - Nora Iuga
***
**Cînd îi aud citîndu-i versurile, declamîndu-i poemele am întotdeauna senzaţia unei impurităţi. E un corp străin care se insinuează în emisia acelui fluid sonor inconfundabil, pentru că orice poem al lui Virgil poartă marca vocii lui. Cînd îi recitesc cărţile îi aud glasul. E şi ăsta un fel de înnemurire. Virgil era posedat de demonul zicerii de sine. Nu cred să-i fi rămas vreun prieten căruia să nu-i fi spus aceeaşi poezie de zeci de ori în variante imperceptibile. Era convins că înlocuirea unui cuvînt sau mutarea acestuia în capul sau la coada versului naşte o nouă poezie. Culmea, pe cît de boem în viaţă, pe atît de perfecţionist era în poezie. De altfel uneori îl şi deranja acest corset. Îmi spunea odată, bineînţeles cu o vodcă în faţă, la salonul spaniol, că suferă că nu e în stare să scrie punîndu-şi ficaţii pe masă. Îl irita uneori, chiar îşi ura creierul prea constrîngător. Îl speria puţinătatea cuvintelor lui. Ar fi vrut să scrie ca Saint John Perse. Ca orice poet adevărat se credea cînd geniu, cînd cabotin, şi avea cîte ceva din amîndouă, de fapt eu cred că aceste categorii nici nu se exclud. L-am văzut odată la Cenaclul din Tei, cînd citise la încheierea şedinţei nişte poeme după lectura unor tineri care inflamaseră sala, plîngînd că toţi plecaseră fără să-i spună nimic despre ceea ce citise el. Imaginile cu Virgil îmi vin ca nişte flashuri. Instantaneele unor seri la Doi Mai într-o cămaşă cadrilată descheiată pînă la brîu scoţînd apă din puţ, pe ringul de dans de la Dobrogeanu făcînd mişcări groteşti şi spunînd că e Nijinski, în oglinda din holul casei noastre, pe atunci Nino mai trăia, fardîndu-şi ochii verzi şi buzele carmin, desenîndu-şi un grain de beauté pe obrazul stîng. Rar am văzut o femeie atît de irezistibilă cum era Virgil fardat. Poate aceste mici frivolităţi, acest gust de a şoca, ne venea din familia noastră a oniricilor, ne solidariza: MRP avea dreptate cînd spunea că eram onirici înainte de a ne cunoaşte, parcă Vintilă Ivănceanu făcea altceva cînd citea la Cenaclul Labiş cu cilindru pe cap şi mănuşi glacé? Era un stil de viaţă, un curaj şi un sictir, acel eden boem care zvîcnea în cubul de beton fără ferestre în care fuseserăm forţaţi să trăim. La adunările de poezie din Sala Oglinzilor, unde Jebeleanu îl făcea pe Virgil Theodorescu suprarealist conformist, fie-le ţărîna uşoară, ne adunam întotdeauna în fund, în colţul din dreapta: Ileana Mălăncioiu, Virgil, Turcea, Nino, eu... Virgil spunea: ăsta e colţul poeţilor, pe noi nu ne schimbă nimeni şi poate că avea dreptate.**
***
**Nu aş putea spune că a fost un dizident, deşi a încasat în mai multe rînduri pumni de la miliţieni şi a cunoscut beciurile puşcăriei, e drept numai pentru cîteva ore, la Mangalia, Constanţa şi Bucureşti. Nu ştiu cît de mult ura regimul şi pe reprezentanţii săi - ura nu era specialitatea lui - dar avea o poftă nebună să facă băşcălie de ei şi, Slavă Domnului, prilejuri se găseau destule. Pe miliţieni îi făcea analfabeţi, pe Ceauşescu ţigan pentru că, explica el etimologia numelui, Ceauşescu venea de la ceauş, şi pe urmă cum puteam noi decripta titlul cărţii lui ultime "Margareta, poetul şi administratorul"?
***
Virgil Mazilescu: ("administratorul poate s-o sfeclească în orice moment")
***
**Cine altul era administratorul, decît acel element de care ne disociam cu repulsie sau cu care uneori ne identificam neputincioşi în zbaterea noastră de a ne păstra frumuseţea, iubirea şi libertatea imaculate.**
***Virgil Mazilescu - (Șatov) ***
*Ei au lumea lor si lumea asta a lor îmi face greaţă
și chiar cu o cutie goală de conserve în gură sunt gata să urlu
și chiar cu o bombă în măduva sirei spinării sunt gata să urlu
că au lumea lor și că lumea asta a lor îmi face greaţă *
***
**Şi înmormîntările, atîtea înmormîntări care ne luau prin surprindere, atîtea înmormîntări petrecute împreună - "petrecerea unei înmormîntări", iată o sintagmă care cred că i-ar fi plăcut lui Virgil - la MRP, la Turcea, la Marin Preda. Şi de fiecare dată spunea, acum urmez eu la rînd. Avea şi o teorie copilărească, susţinea că dacă îţi apare o dungă în jurul buzelor înseamnă că mori curînd. Ne-o şi arăta mereu cu un fel de amuzament superior, dar părea şi speriat. Nu ştiu cîte bucurii şi nenorociri şi-o fi prevestit Virgil, dar pe asta de pe urmă a intuit-o fără greş. Într-o noapte de august cu lună plină - "iar n-am să dorm din cauza lunii" - i-a spus unei prietene cînd se întorceau de la o aniversare. Şi către ziuă l-a prins somnul cel mare şi ultim pe veceu. Şi la morgă de atîta aşteptare i-a pleznit pielea şi curgeau pîrîiaşe din el ca dintr-un burete pe care uiţi să-l storci. Pînă şi pe cruce i-au pocit numele. La un an de la moartea lui am fost împreună cu Nino la groapa de la Cernica. Am deşertat o sticlă de vodcă pe pămîntul crăpat şi tot cimitirul mirosea ca la doamna Candrea unde era locanda scriitorilor. Atît am mai putut să facem pentru el. În amintirea mea Virgil rămîne un clovn sublim, un clovn genial la care masca bucuriei se suprapune grotesc peste masca tristeţii. Un mîntuitor, dacă vreţi. Un mîntuitor care ştia să rîdă."/ - Nora Iuga :"Virgil Mazilescu - 60: Dunga cafenie din jurul buzelor" - „România literară”, 2002, nr.14.
***
(cuvîntul poetului vuieşte pînă departe
noi doi sîntem şi mai departe
aici pe malul lacului sub septentrion
avem grija chiriei şi a morţii)
***