[victor_homescu]

=S-au născut intr-o zi de 1 iunie,scriitorul,profesor în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (a predat la Universitatea din Amsterdam în 1994-1995,la Universitatea din Viena în 2005-2006 şi la Freie Universität
din Berlin in 2010),unul dintre liderii generației de"optzeciști",Mircea Cărtărescu şi soţia sa,scriitoarea Ioana Nicolaie**Nimic nu e altfel decât îmi spun simţurile.Nu există iluzia.Mintea mea e oglinda plană a lumii**În capul meu,sub bolta ţestei,se află un omuleţ care seamănă perfect cu mine:are aceleaşi trăsături,se îmbracă la fel.Ce face el,fac şi eu.Când el mănâncă,eu mănânc.Când el doarme şi visează, eu dorm şi visez exact aceleaşi vise.Când el mişcă mâna dreaptă,o mişc şi eu pe a mea.Pentru că el e păpuşarul meu.Dar bolta cerului nu e decât ţeasta unui copil uriaş,care şi el seamănă perfect cu mine:are aceleaşi trăsături,se îmbracă la fel.Ce fac eu,face şi el.Când eu mănânc,el mănâncă. Dacă eu dorm şi visez,el doarme şi visează acelaşi vis.Pentru ca el să mişte mâna dreaptă,este de ajuns să mişc mâna dreaptă.Pentru că eu sunt păpuşarul lui.**
***
Când sunt întrebat care sunt cărțile mele pe care le consider cele mai importante,răspund aproape automat Nostalgia,Levantul și Orbitor.De fiecare dată simt însă,obscur,că fac o nedreptate.Că las deoparte,uitată într-o zonă umbrită a minții,o a patra carte majoră a mea,pe care de un sfert de secol mă străduiesc s-o uit,ca pe-o iubire veche și nevindecată încă.E corpusul poemelor mele lirice,scrise în tinerețe,într-un efort continuu, halucinant și epuizant,care-a durat doisprezece ani.A fost epoca în care mi-am trăit viața,fără rest,numai și numai în poezie.Când privesc în urmă,văd imediat acea flacără strălucitoare,acea căutare disperată de forme noi,acea continuă măsurare a puterilor într-un inegal skandenberg cu poezia,care-ar fi putut face,numai ea,opera mea completă.Când,prin 1992,am hotărât să nu mai scriu poezie a fost o sinucidere simbolică în speranța unei renașteri.Mi s-a dat apoi,într-adevăr,șansa unei noi vieți în literatură,dar o viață nu separată de prima,ci izvorâtă în întregime din ea.Poezia a găsit o cale de-a curge mai departe în scrisul meu și a rămas pentru mine,mai departe,chiar dacă dizolvată într-un epic translucid,sensul vieții mele.Faptul că nici azi nu mă interesează nimic altceva,în efemerul și enigmaticul lumii,decât poezia este moștenirea acelei epoci îndepărtate.
Mircea Cartarescu,în poemul "Dragostea":
(toate ferestrele, tuturor blocurilor din
toate oraşele lumii, toate bacteriile
existente în corpul oceanului, o vulpe
care udă zăpada de sânge rozându-şi
piciorul prins în capcană, dragostea, ura,
agonia, fatalitatea, toate manuscrisele
şi tipăriturile, rasele de oameni care
vor exista peste zece miliarde de ani,
camera în care scriu acest poem şi
fiecare literă din el, posibilitatea de a
nu fi scris niciodată nimic, de a nu fi
mircea cărtărescu şi de a nu fi
existat niciodată şi de a nu fi
existat nimic niciodată
căci dragostea este totul
iar totul este făcut mai ales din nimic)
***
Ioana Nicolaie,autoarea cartii"Pelinul negru",Editura Humanitas,2017 **Cernobîl înseamnă«pelinul negru»sau«iarba neagră»,căci explozia centralei nucleare din aprilie 1986 nu se putea petrece decât într-o zonă a negrului,a amărăciunii.Am scris Pelinul negru şi ca o formă de revoltă,deşi mărturisesc că n-a fost uşor să plonjez în dramă şi să o deşir scriitoriceşte.Am copilărit,fără nici cea mai mică bănuială,într-un loc contaminat radioactiv.Abia când am început să simt pe propria-mi piele urmările,am înţeles cât de acută era grozăvia,şi câtiva ani m-am întrebat continuu cine e de vină,de ce nu răspunde nimeni pentru marile catastrofe,cum există atâtea victime subînţelese,care n-au deloc glas.
Nu mi-am putut răspunde altfel decât scriind Pelinul negru,punctul de vedere e al unei fetiţe născute la câteva luni după dezastru a cărei existenţă e ca o frânghie care,pe măsură ce calci,se tot subţiază,până devine o sforicică ce sfârşeşte,inevitabil,prin a se rupe.Iar căderea nu înseamnă strivirea pur şi simplu de asfalt,ci scufundarea din uman în subuman.**
- fragment din volum (**În 26 aprilie 1986,cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea.Dar eu,druga,n-am auzit încă de asta. Toţi locuitori permanenţi ai oraşului şi împrejurimilor acestuia au fost evacuaţi pentru că nivelul de radiaţie în aria respectivă devenise periculos.Eu,druga de zece ani,încă nu ştiu nimic despre asta.Dar locuiesc încă de la început într-un oraş care se tot goleşte în jurul meu,deşi nu pleacă din el nimeni.(..)Dacă m-aş putea preschimba deodată în oraşul Cernobîl,nu m-ar locui nimeni.Aş păstra totuşi toate casele,chiar şi aşa,goale,câte una pentru fiecare mamă ce-ar vrea să ne viziteze pe noi,copiii din cea mai frumoasă şcoală specială.Şi-aş pietrui cu grijă străzile,cu plastic colorat, şi pe fiecare acoperiş aş pune o cruce şi un cocoş de tablă.Şi ele s-ar învârti după vânt şi-ar opri aerul rău,care n-ar mai merge drept peste munţi,până la noi acasă.Şi oamenii,mai ales copiii,nu s-ar mai stinge,răpuşi de bolile cele mai ciudate.**)
***
Ioana Nicolaie,volumul”Autoimun”,Editura Cartea Românească,București, 2013,poemul *Cursa*
La treizeci și cinci de ani
culeg roadele
Un coș cu toate cele aduse
Ca pe cea mai grea moștenire
de-acasă
Un coș cu puținul bine făcut
Atât de ușor, că dacă pun un șezlong
înăuntru,
Mai mulți oaspeți deodată
Se pot legăna
Și-un coș în care de-a valma
E greul, făcut ghem,
Cine să-l poată tăia?
Cine să se mai întrebe dacă-a pășit
Pe drumul ce duce spre-o poartă?
La treizeci și cinci de ani
Când boala tânără iese
În hainele noi, croite cu grijă,
Le duc pe toate în spate
Tot subțiindu-mă, ca ele
Să poată să crească,
Tot adunându-mă, ca ele
Să se poată cât mai bine vedea.
La treizeci și cinci de ani
Sunt mică de tot sub trei
Coșuri uriașe,
De parcă, de-acum, după voia lor
Doar ele mă vor purta
Stânga-împrejur nu mai fac,
Căci în inimă toți aricii
aleargă deodată.