[mirodoni]

Pentru că eu am început această discuție, am considerat că e politicos să răspund celor care au intervenit. Ar fi un motiv pentru care textul meu pare încâlcit, cum zice Alali, dar cei vizați cred că înțeleg la ce mă refer. Caut să nu ating extremele. Nu „toate” filmele sunt proaste, nu mi-e jenă cu „tot” conținutul, premiile obținute nu sunt „multe”, nici „puține”. Totul este relativ. Am plecat de la premisa că toți care intervin au văzut filmele la care mă refer eu.
Apoi am făcut comparații. Cel mai vizionat film în 2014 are cu 15 mii de spectatori mai puțin decât cel din 2013. La același număr de filme, în 2014 au fost cu 57 de mii mai puțini spectatori la filmele românești decât în 2013. Următorul film de pe listă are abia un sfert din numărul spectatorilor primului. Ultimele 19 filme din listă au împreună un total de spectatori egal cu numărul spectatorilor primului film de pe listă. Acestea sunt datele, nu sunt păreri personale. Deci filmul românesc nu e chiar pe drumul cel bun.
Nici măcar nu am numărat cu exactitate premiile. Pot fi mai multe, sau mai puține. Nu m-a interesat ce filme au făcut bulgarii, ungurii, nemții, sau cehii, sau câte premii au luat, doar am remarcat că polonezii au luat Oscarul. Nu cred că rulează pe ecranele noastre vreun film de-al acestora, cum nici la ei nu rulează ale noastre. Asta nu înseamnă că putem să ne declarăm mulțumiți de filmele noastre.
Nici măcar numărul de spectatori ai unui film nu este concludent. L-am luat în calcul doar pentru faptul că eu chiar le-am și văzut, și am constata o proporționalitate, dacă pot spune așa ceva, între numărul de spectatori și calitatea filmului. Excepție fac filmele premiate, unde numărul spectatorilor este foarte mult influențat și de curiozitate, în primul rând, dar și de snobism.
Ce mă interesează pe mine este că în cazul filmelor bune, mai ales dacă sunt și premiate, cronicile sunt superelogioase. Sunt scoase în evidență numai împlinirile, numai părțile bune, iar greșelile sunt trecute cu vederea sau chiar aduse la rang de artă. Problema este că tocmai aceste greșeli sunt preluate în alte filme, fără să se ajungă la valoarea celorlalte.
Aici nu discutam despre filmele lui Mungiu sau Cristi Puiu, ci de filmele din ultimii doi ani. Concret, am făcut referire la un singur film. S-a întâmplat să fie al lui Porumboiu. A intervenit prompt Liviu, care e din Vaslui. Probabil prieten cu regizorul, sau chiar el însuși. N-a ezitat să spună că aberăm și că suntem inculți, ca și cum ar fi omagiat cineva „Garcea și oltenii”! Ar fi fost de preferat să ne explice de ce „Când se lasă seara peste București sau Metabolism” este un nou mod de a face cinema, cum s-a spus. De ce ar interesa pe cineva, care nu are treabă cu bucătăria cinematografică, angoasele unui regizor care vrea să i-o tragă unei actrițe din filmul său. și de ce e artă să-i pui ulcerul pe ecran.
Este adevărat că Brâncuși a descoperit un alt mod de a se exprima în sculptură și a avut succes, cel puțin pentru o categorie de privitori, dar trecuseră vreo patru secole de la Michelangelo. Cinemaul este încă foarte tânăr, Porumboiu s-a născut prea devreme.
Și eu mi-aș dori ca persoanele care au ceva de spus să intervină pe forum. Ca și Liviu, nu înțeleg de ce nu mai sunt interesate. Probabil pentru că și-au văzut sacii în căruță?
Nu mă interesează nici cancanurile și scandalurile din sistem, nici conflictul dintre generații. Cum am mai spus, mi-aș dori să crească gradul de satisfacție în urma vizionării unui film românesc. S-au măcar să scadă gradul de insatisfacție!
Sunt și alte cauze, dar totul pornește de la scenariu, respectiv selecția scenariilor. Un scenarist independent nu poate intra în sistem, indiferent cât talent ar avea.
Soluția ar fi foarte simplă. Scenariile ar trebui depuse direct la CNC, evaluate separat, cu punctajul obținut scenaristul își găsește un regizor și un producător și, în funcție de punctajul obținut împreună, „proiectul cinematografic” astfel constituit poate fi finanțat