Iarina şi Tudor - "O lume pe dos"
de Mircea Ghiţulescu
După „Biloxi Blues”, piesa celebrului Neil Simon, Iarina Demian testează iarăşi dramaturgia americană contemporană, cu ajutorul unui foarte bun traducător, Mihnea Columbeanu. De data aceasta, alege trei piese scurte, una mai diferită decât alta. „Preludiu şi Liebestod”, de Terrence Mc Nally, este o apocalipsă muzicală, „Problema”, de A.R. Gurney, este o farsă conjugală, iar „Naomi în camera de zi”, de Cristopher Durang - o copie americană după teatrul absurd european cu ecouri din „Cântăreaţa cheală” de Ionesco. Toate aceste trei piese într-un act alcătuiesc un spectacol în trei acte puse sub titlul foarte inspirat „O lume pe dos”. Nu numai „lumea pe dos” constituie elementul de legătură între cele trei farse tragice, ci şi Tudor Chirilă, care trece cu dezinvoltură de la un personaj la altul, fiind Dirijorul genial din prima, Soţul (păcălitorul păcălit) din a doua şi John, fiul automat, din a treia.
Este foarte clar că centrul de greutate al spectacolului este „Preludiu şi Liebestod” (două titluri din magnifica operă „Tristan şi Isolda” de Richard Wagner) şi încă de o asemenea manieră încât ai fi vrut să închidă, şi nu să deschidă spectacolul extrem de pasionant, creat de Iarina Demian. Piesa este cinică şi halucinantă: în timp ce dirijează un concert-spectacol cu „Tristan şi Isolda” de Wagner, dirijorul vorbeşte cu propriile sale gânduri, cu admiratorul său aflat în sală, cu soţia aflată în lojă, ba chiar şi cu soprana care cântă aria Isoldei. La acest nivel al transcrierii gândurilor, piesa este foarte ingenioasă. Ideea este nietzscheană şi, implicit, wagneriană. Dragostea înseamnă moarte, „moarte şi transfigurare”. Dirijorul, asemenea autorului însuşi, este înnebunit după Wagner, a cărui muzică îi ridică libidoul la paroxism, până la dorinţa de împerechere cu toată lumea, apoi la sinucidere. În final, se va străpunge cu bagheta de dirijat sub privirea dispreţuitoare a concertmaistrului (vioara care dă tonul întregului concert), interpretat cu răutate de Marius Drogeanu. Tudor Chirilă joacă şi el halucinant, are o privire de geniu bufon şi neaşteptate gesturi profesionale în arta dirijatului. Nu că nu s-ar pricepe la muzică, dimpotrivă, ştim cu toţii asta, dar una este să cânţi, şi alta să imiţi dirijatul. De altfel, şi Simona Stoicescu stăpâneşte foarte bine pantomima solistei, mai-mai să crezi că ea este cea care cântă. Este o magie tehnică şi regizorală în tot acest spectacol, o magie creată de Iarina Demian care a rezolvat complicatul spaţiu de joc (o sală de concerte cu orchestră şi spectatori cu tot) în aşa manieră încât noi, cei din public, eram orchestra dirijată de Tudor Chirilă. Se realizează un transfer imperceptibil, astfel încât ajungi să te simţi implicat în muzica lui Wagner sau chiar să fii muzica lui. Şi asta doar cu ajutorul câtorva pupitre cu ştimele (partiturile, puse în faţa primului rând de spectatori.
Celelalte două acte sunt mai relaxate. „Problema” este doar o glumă uşoară despre soţia care a rămas însărcinată cu un negru, dar negrul era chiar soţul ei deghizat în negru. De altfel, nici nu era însărcinată, doar aplicase un balon pe abdomen ca să-l facă gelos pe soţul universitar. Roşcata Smaranda Caragea, care jucase în „Preludiu” rolul pasiv al Soţiei, este aici foarte activă, iar Tudor Chirilă schimbă lejer drama pe comedie.
Cu adevărat impresionant este personajul pe care îl joacă Iarina Demian în ultima piesă a ciclului, „Naomi în camera de zi”. Naomi - Iarina Demian primeşte vizita fiului său şi a soţiei acestuia, John (Tudor Chirilă) şi Jhona (Simona Stoicescu), un tandem de automate care imită conversaţia fără sens din „Cântăreaţa cheală”. Naomi este o dulce psihopată ce terorizează pe toată lumea, dar o face cu umor cinic. Personajul creat de Iarina Demian, inclusiv costumul şi accesoriile, este tot ce poate fi mai bizar şi mai amuzant. Ramona Macarie semnează decorul acestui triplu spectacol cât se poate de bine decorat, având în vedere faptul că spectacolul se joacă „la sol” în Sala mică a Teatrului de Comedie.
http://www.revistaluceafarul.ro/inde...1970&editie=88