View Single Post
Old 01 Sep 2018, 16:49   #125
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Departe de ... a fi perfect, filmul lui Todd Haynes vinde iluzii ce se risipesc rapid

Far From Heaven (2002)



Gandit ca un proiect corect cu el insusi, Far From Heaven (2002), nu pluseaza in orb atunci cand isi developeaza deznodamantul. Nu e cazul sa va asteptati la o promisiune gen ^poveste ca in filme^ sau ^happy end^. Toate sunt "departe de a fi ca in paradis". Prezentarea idilica a vietii de familie, cu elemente de fotografie emblematica a unei anumite perioade, culorile puternice atat de bine generate pe celuloid ce realizeaza contraste sfidatoare, constituie elemente menite sa pacaleasca atat actorii cat si publicul. Cu ajutorul lor se induce ideea unei lumi perfecte si senine. Episodul in care cuplul pozeaza pentru a ilustra aceasta viata perfecta, o ghidusie reusita si extrem de inteligenta, mai adauga cateva oglinzi decorului contrafacut ce exista deja. Momentul devine atat de natural cuprins in atmosfera ce s-a creat pana la acel moment incat nu pare o regie gandita special situatiei exceptionale din naratiune ci mai degraba o continuitate a vietii din casa, a tot ceea ce am crezut ca am vazut. Repede vom realiza insa ca totul este fum si amagire si ca nimic nu e ceea ce pare.
Din punctul de vedere al abordarii, pelicula semnata Todd Haynes este neutra. O caracteristica a acestui regizor ce lasa perioada descrisa in operele sale sa se manifeste tacit. Nu se discuta nici prejudecatile anilor 50 fata de negri, nici pe cele ale aceleasi societati vis-a-vis de homosexuali. Ele exista, se simt, se manifesta in ritmul cotidian al unei zile banale si cam atat, nedezvoltandu-se nici una din aceste laturi. Drama personajului feminin e si ea la fel de estompata. Naruirea fatadei unei casnicii model, nu duce la depresie, crize sau alte stari din registrul fatalist. Pierderea a tot ce ai construit in ani de zile e dureroasa, dar din cate vedem, tolerabila. Pare ca inca se incearca salvarea unor aparente ce inexplicabil, inca se vor a fi cosmetizate. Cand nu mai e nimic de facut, eroina inca mai spera. La ce? Asta doar ea o stie, pentru ca de manifestat, nu se manifesta in niciun fel. Indecizia de a pleca impreuna cu Raymond (Dennis Haysbert), dar ar si de a ramane in mijlocul anturajului pe care si l-a creat in timp, e umana oarecum, dar nu are nimic exceptional in ea pentru a deveni subiect de film. E la fel ca in viata, daca viata e un mare compromis. Iar pentru Cathy, (Julianne Moore), totul se dovedeste a fi un compromis.
Lumina, filtrele de culoare cu care se joaca cameramanul, sunt lucruri care transmit emotii aici. Actiunea porneste intr-o lumina puternica ce invaluie situatia artificiala si falsa, dar aparent fericita si sfarseste in obscuritate, pentru momentele cand toate decorurile menite sa debusoleze cad si divortul se contureaza ca o realitate iminenta. Scena lovirii Cathyei de catre Frank, interpretat aici de Dennis Quaid, o prezenta alcalina ce contribuie si el la stingerea oricarei urme de dinamism si de interes, scena spuneam, reprezinta o mostra de utilizare a tonurilor - umbre si culori. Proiecteaza practic un viitor ce devine tot mai sumbru pentru aceasta familie, lucru exemplificat de culoarea predominanta din cadre.
Punctul de rezistenta al intregii constructii, elementul care il socate din anonimat e dat de clipele in care se vorbeste despre rasismul celeilalte tabere. Iata ca si negri pot gandi la fel! "Pare sa fie singurul loc in care albii si negri sunt in deplina armonie" - zice Raymond in replica cea mai profunda din intregul film, atunci cand isi povesteste drama pe care familia sa o traieste seara de seara, in momentele cand autori necunoscuti ii sparg geamurile cu pietre.
Prezenta sonora a geniului lui Elmer Bernstein, cea din urma orchestrare a unei coloane audio dedicata unui film, nu mai are grandoarea din The Magnificent Seven (1960) ori gravitatea lui The Ten Commandments (1956). Nici macar dramatismul lui The Age of Innocence (1993). Era si greu sa se obtina astfel de reverberatii dintr-o pelicula ce treneaza si isi eschiveaza gravitatea subiectelor.
Cocluzie O adaptare moderna a clasicului All That Heaven Allows (1955) semnat Douglas Sirk, in care subiectul e ceva mai contemporan. Discriminarea pe criterii de rasa inca reprezinta ceva ce se intampla curent, peste tot in lume. Povestea de dragoste intr-un cuplu in care diferenta de varsta e considerabila, in lumea de azi ar fi fost absolut neimportanta. Culorile, chiar si in scenele intunecate, abunda, devenind un al doilea decor ofera cand himere, cand treziri bruste la realitate. Pacat ca nici un personaj nu e dispus sa iasa din mediocritatea stereotipurilor, sa faca un sacrificiu sau sa ia o decizie ce sa il scoata din imbacseala multimii uniforme. Probabil ca de aici vine si dezamagirea cea mare, din lipsa unei sclipiri de geniu din partea vreunui personaj. Despartirea de pe peronul garii e dureros de lipsita de tensiune si mai ales de pasiune. Nota 7,07!
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif