Awakenings (1990)
Nu sunt un fan al acestui gen de filme ce au un astfel de mesaj non violent, non provocator si calm. Posibil ca evenimentele prezentate sa fie foarte asemanatoare cu cele intamplate in realitate si ca pe pelicula sa se fi surprins intocmai faptele asa cum s-au intamplat ele atunci, dar permiteti-mi sa am mari indoieli. Sa nu ma intelegeti insa gresit;
Trezirea la Viata este un film bun. Incearca sa fie prea bun si pe alocuri reuseste. Insa tot timpul vizionarii am simtit ca are acea patina, nu a timpului trecut - aici observandu-se mai degraba nenumarate inadvertente: modelele de masini ce nu au fost inca lansate pana in '69, autobuze si avioane care nu fusesera inca date in circulatie -, ci a impaciuirii si a multumirii tuturor. Nu cunosc prea multe detalii despre doctorul Oliver Sacks, Malcolm Sayer in film, interpretat de Robin Williams, o interpretare decenta, dar parca prea ii este exagerata timiditatea si incapacitatea de a interactiona cu oamenii, fie ei chiar si bolnavi in stare vegetativa.
Desi s-a spus ca Williams a demonstart pentru prima oara ca este un actor capabil si de roluri dramatice, asta fara sa apeleze la registrul comic ce l-a consacrat, lucrurile nu stau deloc asa. Umorul il insoteste peste tot pe protagonist prin chiar excesele pe care le pomeneam. E intradevar un umor subinteles si care deriva din elementele de situatie, nu creat de gestica sau mimica asa cum eram obisnuiti de la acest actor, dar e umor si nu se poate nega existenta lui.
Gradul de cumintenie a filmului cenzureaza din pacate si aceasta coloratura a povestii. Totul incearca sa fie atat de neutru incat medicului i se rapeste posibilitatea de a-si crea o carisma proprie cum a si avut dealtfel Williams in pielea personajului
Patch Adams.
Cazul prezentat este induiosator si prestatia lui DeNiro creste exponential gradul de empatia resimtita pentru acesti oameni impietriti. Doar ca este prea simplu, lucrurile rezumandu-se la o munca de observatie urmata de o analiza a alegerii unui nou medicament aflat in faza experimentala si nu de vreo descoperire ce a revolutinoat medicina. Rezultate au fost, chiar daca pentru o scurta perioada de timp, pana cand pacientii au dezvoltat o toleranta marita la acel nou drog sau pana au aparut efectele secundare. Eliberarea acelor oameni din inchisoara propriului corp in care au fost captivi pentru 20 sau 30 de ani, reprezinta un succes inimaginabil, cu atat mai mult cu cat trebuie sa raportam permanent filmul la persoane reale, faptele fiind inspirate de cazuri adevarate. Insa repet, circumstantele, asa cum sunt ele regasite in film, sunt rudimentare si simpliste, iar asta ii aduce un mare deserviciu peliculei.
Pentru a-mi demonstra parerea o sa iterez un episod ce ridica serioase semne de intrebare si pe care nimeni nu vrea sa il comenteze pentru ca e prea mic, prea in off ca sa conteze. Acel moment in care doctorul Sayer imparte mingi pacientilor imobili iar un alt bolnav ce suferea de o cu totul alta afectiune, desi a asistat cu o bucurie sincera la tot acest exercitiu de prindere a mingilor, cere cu disperare ca doctorul sa ii arunce si lui una. Cum rezolva filmul acesta situatie? Trantind o usa cu gratii in urma staff-ul medical ce impreuna cu pacientii selectionati, parasesc incaperea, lasandu-l pe bolnavul "ce nu prezenta importanta" pentru grup, urland ca apucatul. Bineinteles ca el nu facea parte din cercul de interes al filmului, dar un doctor atat de aplecat spre suferind, nu cred ca ar fi procedat cu atata cinism intr-un caz similar. Pur si simplu il contrazice pe personajul Sayer, conturat ca un alt fel de medic fata de colegii sai.
Stilul filmului, amprenta regizorala sau mai stiu eu ce alt artificiu artistico-tehnico-tactic nu se poate aduce in discutie. Regizoarea Penny Marshall este cunoscuta stric prin comediile pe care le-a produs, seriale sau artistice, premiul din 1992 luat la Festivalul American al Comediilor, Creative Achievement Award fiind definitoriu.
Colcluzie: Un film bun, emotionant si foarte pacifist ce nu va deranja nici un cinefil. Nu intra in polemici si nu ataca subiecte delicate. Pentru a fi cat mai apropiat de marea masa a spectatorilor, trateaza chestiunile serioase cu umor si cu maxime exagerate sau atat de importante incat depasesc chiar anvergura filmului. Una singura gasesc ca este memorabila si doar pe aceasta voi incerca sa o retin:
"
Mrs. Lowe: When my son was born healthy, I never asked why. Why was I so lucky? What did I do to deserve this perfect child, this perfect life? But when he got sick, you can bet I asked why! I demanded you to know why! Why was this happening?"
Nota 7,46!