72. Umbra din mormânt
Privesc la cel gânditor,
Mut, nu spune nici un cuvânt,
Și-l știam-n fiece zi om schimbător,
Schimbându-și poziția-n orice moment.
Tu, acest om, altădată milos,
Într-o clipă de-ntristare
Stăteai-ntr-un colț-ntunecos,
Și te gândeai la toate cele trecătoare.
Te-aș fi atins de-a pururi,
Mâinile să se fi ținut de mine,
Când te invitam către mine,
Iar pleoapele tale priveau la nenumărate ceruri.
Umbra ta cădea veșnică, blândă,
Suprafeței mormântului florii să șadă,
Hrănită de toate lacrimile
Tuturor fecioarelor noi-n lumini grele.
Tăcerea se așternea ca o manta
Peste-ntregul cimitir,
Curgând-ntruna lacrimile, nu din această manta,
Ci din ochii fecioarelor-n șir.
Am trecut și eu pe acolo având gust de ciocolată,
Bob mic de țărână aș fi vrut să degust,
Statuia-n antichitate sculptată
Să-mi fi fost martoră la acest gest.
Dor, durere, jale, suspine, lacrimi, muci,
În jurul mormântului de lacrimi cald,
De au înnebunit și vecinii de jos, cei reci,
Și să oprească totul, ar fi renăscut drept zombi de smarald.
Când mi-era interzis a intra-n cavou,
Am suspinat-n semn de nedumerire,
Ca o fecioară nouă-n lumină râzând ca un ou
Cu viață plină pentru toți-ncătușații acestui cimitir mare.
2006