Aveam de gând să scriu despre asta la Ideile tale dar nu cred că am când să o fac mai elaborat așa că o să torn aici
pe scurt dacă tot mi-ai dat ocazia. Apropo de ce spunea profesoara ta despre rațiune și "inimă": ascultam acum ceva vreme o emisiune la Radio România Actualități, Psihologul Muzical. Gazda (Andrei Partoș) a avut la un moment dat un invitat care chiar era psiholog (și pasionat de muzică). Acesta a spus că muzica are trei componente principale care sunt receptate de trei părți diferite ale anatomiei umane: Ritmul, pe care îl simți la nivel senzual în...stomac (ca să fiu elegant). Melodia pe care o simți afectiv (inima, deci). Armoniile care sunt procesate de intelect (creier). Mi s-a părut o idee drăguță deși mult prea
neat & clean ca să o iau în totalitate de bună.
Oricum, în perioada asta s-a întâmplat să citesc o carte despre
ce să asculți când asculți muzică care mi-a adus aminte de cele trei componente ale muzicii (acolo erau menționate 4 dar putem să ignorăm culoarea tonului) și alta despre comportamentul uman care începea cu prezentarea
modelului triunic al creierului (nu știu dacă așa se traduce).
Pretty funny, huh? Am avut un mic sentiment de elație când am văzut cum se potrivesc cele două idei.
Cred că ritmul și melodia sunt receptate instinctiv și ele sunt responsabile de
universalitatea limbajului muzical. Pentru armonie e nevoie de antrenament (să asculți multă muzică adică), îndrumare (un profesor ca ăla pe care l-ai avut tu, o carte, un filmuleț pe youtube
) și instruire, oricât de neplăcut ar suna ideea asta pentru Twinsen, cred
Și un mic studiu de caz, cu mențiunea că eu nu mă pricep aproape deloc la chestiile astea dar am avut un profesor excelent (Robert Greenberg, despre care probabil o să scriu mai multe la un moment dat pentru că merită, dat fiind faptul că în ultimul an l-am ascultat mai mult decât mi-am ascultat părinții toată viața):
Haydn- Symphony number 45 in F sharp minor
Haydn, spre deosebire de majoritatea colegilor compozitori, era un tip bine ajustat. Stabil emoțional, generos (they did'n called him Papa Haydn for nothing) și cu un foarte dezvoltat simț al umorului. Evident că în general jovialitatea care îl caracteriza se manifesta și în muzica pe care o compunea ("God gave me a cheerfull heart. He won't mind if i serve him cheerfully"). Dar simfonia nr. 45 e atipică. A fost scrisă sub influența
sturm und drang-ului, a luxoasei dar izolatei și înmlăștinatei reședințe a prinților Esterhazy și, îmi place mie să speculez cu răutate, a perspectivei inevitabilei reuniuni cu scorp...doamna Haydn. Așa că aici Haydn experimentează mai mult cu minorele (8-|), e
edgy (mă rog,
sharp) și întunecat.
Cred că primele 3 mișcări (o să facem abstracție de a 4-a, care dă numele simfoniei și care are o poveste foarte drăguță în spate) ilustrează destul de bine cele 3 nivele de receptare a unei compoziții muzicale. La prima mișcare iese în evidență ritmul, acolo întunericul se manifestă în dinamismul nervos, sincopat al acestuia (anticipează parcă un anumit pianist din Bonn
). La a doua întunericul se manifestă în melancolismul liric al melodiei. A treia mișcare e, după modelul pe care însuși Haydn l-a forjat în peste cele 100 de simfonii scrise, un dans (menuet) și e, spre deosebire de primele doua părți, în gamă majoră. Nici urmă de întuneric aici, se pare.Între paranteze fie spus pe Beethoven l-ar fi durut în baston de modele și ar fi renunțat la menuet dacă acesta nu se potrivea cu restul compoziției. Haydn a găsit altă soluție: dincolo de suprafața veselă întunericul se manifestă în disonanțele subtile (există așa ceva?) pe care un ascultător ocazional (ca mine) nu le-ar percepe dacă nu ii s-ar atrage atenția asupra lor. Dacă ascultați pe la 21:40 se simte că ceva nu e chiar în regulă, ca proverbiala pietricică din pantof (
like a cracked windshield, like a letter from the IRS). Armoniile nu sunt chiar armonioase și fără să percepi asta s-a dus pe apa sâmbetei și unitatea tematică a simfoniei. Uf...gata, mă simt foarte snob acum.