32. Zorii zilei
Zorii zilei
Zi revigorantă,
Mă udă…
Ud limpede.
În acest moment,
Mintea e limpezită.
Ca după ploaie.
Totul e limpede!
Gânduri clarificate
În ziua aceasta,
În zorii zilei,
În mintea mea…
Bruma limpede
Căzând revigorant,
Perdea de ceață
Care mă udă…
De pe cer se arată
Trandafirii norilor albi,
Iar pe acele albe petale
Se mai adăpostea câte o pasăre.
În șoapte tainice
Se mai ridica
Și chiar mai tainic,
După-amiaza dispare;
Câte un fir rebel
Mai spune
adio,
Dar: -îi spune duios -
Nu mă părăsi!
Ca o fată în alb,
Firava brumă din zori
Ai zilei acesteia
Pleacă fără urme.
Pură, cu
atingeri
Inexistente, ca de zeiță
Neafectate,
Sunt de neatins.
Dincolo de brumă,
De pământul moale,
Dorm micile râme
Neștiind de
sus.
Iarbă cu viață
Proaspăt udată,
Mai doarme și acum,
Mai dorm și râmele…
În jurul lumii
Tăcere tăcută.
Se vor strânge zgomotele
Când va veni Soarele.
De acum încolo,
Se scurg clipele,
Acele momente mărunte
Ale clepsidrei vieții.
Timp de piatră
Vrea și grăbește viața
Să se trezească
Doar, doar s-o duce bruma!
Ca un refuz,
Firava brumă,
Ghicind ca o înțeleaptă,
Nu dorește să se topească…
O! Îndurare!
Bătrâne Timp,
Oprește, fie și pentru o clipă
Arzătorul Soare să se arate!
Valuri de aer,
Ce trec liniștite
Țesute cu argint,
Când căldura se apropie.
Acea nemiloasă
Căldură ce te topește
Făr’să vrei,
Face ce vrea cu tine…
Precum o zi de vară,
Totul se încălzește,
Soarele arzător
Nu va mai vrea să plece…
Iar Timpul ticălos,
Prelungește agonia;
Toropeala te cuprinde
Neștiind când se sfârșește!
Așa va rămâne,
Cât e ziua de lungă,
De dimineața pân’seara
Și așa în continuare.
Sfârșit neștiut,
Ca un lung infinit.
Nu se știe când
Va veni seara cea dorită.
Așa va rămâne,
Amiaza călduroasă.
Ascunde-te! Unde?
Nu știm, vai de noi!
E caniculă mare!
Ce ne strânge
Cu ghearele morții,
Și ne secătuiește!
Natură! Dă-ne pace!
Veșnică slujinică
A crudului Timp,
E prea lungă agonia!
Clipe nemuritoare
Și ființe muritoare,
Așa se chinuiesc,
Indiferent de voință…
Fatalitate!
Cu un cuget de evadare
De a scăpa de sub jugul
Înrobitei călduri…
Răcoarea mult dorită
Se întrevede la orizont
Când pe unda apei
Se profila Soarele.
În amurgul violet,
Copacii freamătă,
Păsările, pete negre pe cer
Trec necruțătoare.
Din infern și înapoi
Mai șoptește câte o piatră
Un ochi de poveste
Ce pare neadevărată.
Totul pare să fi trecut.
În negru elegant
Se îmbracă Doamna natură,
Frumoasă oricând.
Puritate sfântă
A serii încântătoare;
Așa vei rămâne:
Rece de-a pururi.
Când vei mai trece,
Câte un zgomot va mai scăpa
Câte o șoaptă va mai mărturisi
Cât ești de frumoasă!
Ca ființă nemuritoare
Vei mai veni mâine
Să mă binecuvântezi
Cu răcoarea ta!
Cu gust de medicament,
Mă alini, ca un vis mi se pare.
Măiestriei vieții continue
Tu îi dai glas!
2005