- El Camino si Sfântul Iacob de la Compostella/un Dumnezeu adormit se trezea în mine,şi durerea era din ce în ce mai intensă.Simţeam în apropierea mea prezenţa Maestrului meuşi am reuşit,pentru prima oară,să transform hohotele în lacrimi.Am plâns de recunoştinţă pentru el care mă făcuse să-mi caut sabia mergând pe drumul Sfântului Iacob.Am plâns de recunoştinţă pentru Petrus care-mi dăduse învăţătură fără să-mi spună nimic de faptul că aveam să-mi împlinesc visele,dacă descopeream mai întâi ce voiam să fac.Am văzut crucea goală şi mielul în faţa ei,liber să se plimbe unde voia prin aceşti munţi,şi să contemple norii.Mielul s-a ridicat,şi eu l-am urmat.Ştiam unde mă duce.Cu toţi norii,lumea-mi devenise transparentă.Chiar dacă nu vedeam Calea Lactee pe cer,aveam certitudinea că ea exista şi arăta tuturor drumul Sfântului Iacob.Mielul s-a îndreptat spre acel satcare se numeşte Cebrero,ca şi muntele.Aici,într-o zi,se produsese un miracol,miracolul transformării a ceea ce faci în ceea ce crezi.Secretul sabiei mele,al straniului drum al Sfântului Iacob/in Jurnalul unui mag (O diario de um mago),Paulo Coelho,1987 -
(Iar ei au zis
oamne,iată aici două săbii.
Zis-a lor:Sunt de ajuns,Luca XXII,38)
Acum zece ani,intram într-o căsuţă mică la Saint-Jean-Pied-de-Port,convins că-mi pierdeam timpul degeaba.Pe vremea aceea,căutarea mea spirituală era legată de ideea că existau secrete,drumuri misterioase,oameni capabili să înţeleagă şi să controleze lucruri interzise majorităţii muritorilor.De aceea,a străbate “drumul oamenilor obişnuiţi” mi se părea un proiect lipsit de interes.O parte din generaţia mea,inclusiv eu,se lăsase fascinată de secte,societăţi secrete şi de părerea că ceea ce este dificil şi complicat ne duce totdeauna la înţelegerea misterului vieţii.În 1974, a trebuit să plătesc asta foarte scump.Totuşi,după ce frica a trecut, o fascinaţie a ocultului s-a instalat în viaţa mea.De aceea,când maestrul meu mi-a vorbit de drumul Sfântului Iacob,am găsit ideea acestui pelerinaj obositoare şi inutilă.Am ajuns chiar să iau în considerare posibilitatea de a părăsi RAM-ul,o confrerie mică şi fără importanţă, bazată pe transmiterea pe cale orală a limbajului simbolic (iniţieri transmise de la maestru la discipol).Când,în final,împrejurările m-au făcut să înţeleg ce-mi cerea maestrul meu,am hotărât că o voi face în felul meu.La începutul pelerinajului,încercam să fac din Petrus vrăjitorul Don Juan,personaj la care recurge Carlos Castañeda pentru a explica contactul său cu extraordinarul.Credeam că,cu puţină imaginaţie, aş putea face experienţa parcurgerii drumului Sfântului Iacob una agreabilă şi că aş putea înlocui revelatul prin ocult, simplul prin complex, şi luminosul prin misterios.Dar Petrus a rezistat de fiecare dată când am încercat să-l transform în erou.Acest fapt a făcut relaţia dintre noi foarte dificilă,şi,în final,ne-am despărţit,simţind şi unul şi altul că această intimitate nu ne-a dus nicăieri.La multă vreme după această despărţire,am înţeles ce-mi adusese de fapt experienţa aceasta.Astăzi,această înţelegere este tot ce am mai de preţ: extraordinarul se găseşte pe calea oamenilor obişnuiţi.Ea îmi permite să înfrunt toate riscurile pentru a merge până la capătul lucrurilor în care cred Ea mi-a dat curajul să scriu prima mea carte,‘Pelerin spre Compostella’(Jurnalul unui mag).Ea mi-a dat forţa să lupt pentru carte,chiar dacă mi se spunea că este imposibil pentru un brazilian să trăiască din literatură.Ea m-a ajutat să găsesc demnitate şi perseverenţă în Lupta cea Bună în care trebuie să mă înfrunt în fiecare zi pe mine însumi, dacă vreau să continui să parcurg ‘drumul oamenilor obişnuiţi’.Nu l-am mai văzut niciodată pe ghidul meu.Când cartea a fost publicată în Brazilia,am încercat să-l contactez,dar nu mi-a răspuns.Când a apărut traducerea în engleză,eram mulţumit la gândul că va putea în sfârşit să citească versiunea mea referitoare la ceea ce trăisem împreunăAm încercat din nou să-l găsesc,dar îşi schimbase numărul de telefon.Pe pământ francez l-am întâlnit pe Petrus pentru prima oară.Sper să-l întâlnesc într-o bună zi, pentru a-i putea spune: ‘Mulţumesc, îţi dedic această carte’.
(...)
Primul mileniu de creştinism a cunoscut trei drumuri sfinte,care îi aduceau o serie de binecuvântări şi de iertări oricui parcurgea unul dintreele.Primul ducea către mormântul Sfântului Petru,la Roma.Simbolul său era o cruce.Cei care-l parcurgeau erau numiţi “romite” sau “romiţi”.Al doilea ducea către Sfântul Mormânt al lui Christos,la Ierusalim,şi cei care-l urmau erau numiţi “palmieri”,pentru că simbolul său erau care-l întâmpinaseră pe Christos când intrase în oraş.În sfârşit,exista un al treilea drum,un drum care ducea spre moaştele apostolului Iacob,îngropate într-un loc din peninsula iberică,unde,într-o seară,un păstor văzuse steaua strălucind deasupra unui câmp.Conform legendei,Sfântul Iacob şi Sfânta Fecioară însăşi trecuseră pe acolo după moartea lui Christos,purtând cuvântul Evangheliei şi îndemnând populaţia să se convertească.Locul a primit numele de Compostella,câmpul stelei,şi curând aici se înălţă un oraş care avea să atragă călători din toată creştinătatea.Celor care parcurgeau acest al treilea drum sfânt,li se dădu numele de “pelerini”,şi-şi luară drept simbol o scoică.
(...)
Drumul Sfântului Iacob e marcat cu puncte galbene, răspândite prin toată Spania,mi-a explicat preotul.Dacă,vă rătăciţi,căutaţi aceste semne pe copaci,pe pietre,pe tablele semnalizatoare,şi veţi fi în măsură să găsiţi un loc sigur/Am un ghid bun/Încercaţi să vă bazaţi mai ales pe voi înşivă.Asta ca să nu mergeţi înainte şi înapoitimp de şase zile prin creierii Pirineilor/Mergeam pe pământuri pe care ţăranii le pregăteau pentru însămânţat.Ici şi colo,lucrători conduceau cisterne rudimentare,ducând o luptă seculară împotriva aridităţii solului.Pe marginile drumului Sfântului Iacob,pietre clădite una peste alta formau zidurinesfârşite care se încrucişau şi se confundau cu contururile câmpiei.Aceste pământuri aufost lucrate de secole,mă gândeam eu,şi totuşi apare întotdeauna o piatră care trebuie scoasă,o piatră care rupe cuţitul plugului,care sufocă calul,care lasă bătături pe mâinile lucrătorului.O luptă care reîncepea în fiecare an şi nu se va termina niciodată.
(...)
Sfantul Iacob de la Compostella
De la fereastra hotelului meu,zăresc catedrala Sfântului Iacob şi câţiva turişti în faţa portalului principal.Studenţi în costume întunecate de Ev Mediu se plimbă prin mulţime,şi negustorii de suveniruri încep să-şi instaleze barăcile.E dimineaţă devreme şi,cu excepţia notiţelor mele,aceste rânduri sunt primele pe care le scriu pe drumul Sfântului Iacob.Am ajuns în oraş ieri,după ce luasem un autocar ce asigură legătura dintre Pedrafita,în apropiere de Cebrero,şi Compostella.În patru ore,am parcurs cei o sută cincizeci de kilometri care separau cele două oraşe,şi mi-am amintit de marşul cu Petrus=uneori ne trebuia două săptămâni pentru a parcurge o asemenea distanţă.În scurt timp,voi ieşi şi voi depune pe mormântul Sfântului Iacob imaginea Sfintei Fecioare din Aparecida montată pe cochilii.Apoi,dacă e posibil, voi lua un avion ca să mă întorc în Brazilia,unde mă aşteaptă numeroase treburi.Îmi aduc aminte de vorbele lui Petrus povestindu-mi că el rezumase întreaga sa experienţă într-un tablou.Ideea de a scrie o carte despre ce am trăit îmi trece prin minte,dar e încă un proiect îndepărtat,şi am multe de făcut acum că mi-am regăsit sabia.Secretul sabiei mele îmi aparţine, nu-l voi dezvălui niciodată.A fost scris şi lăsat sub o piatră,dar cu ploaia care a căzut,hârtia trebuie să fi fost deja distrusă.E mai bine aşa.Petrus nu avea nevoie să ştie.L-am întrebat pe Maestru cum de ştia data la care voi sosi,sau dacă se găsea acolo de câtva timp deja.A râs şi a spus că sosise în dimineaţa din ajun şi că ar fi plecat a doua zi,chiar dacă nu aş fi venit.Am insistat să ştiu cum era posibil aşa ceva:nu a răspuns nimic.La ora despărţirii,când se aşezase într-o maşină care trebuia să-l ducă la Madrid,mi-a dat o mică insignă a Ordinului Sfântul Iacob al Sabiei şi mi-a spus că avusesem deja o mare revelaţie când îl privisem pe miel în străfundul ochilor.Totuşi,cu puţin efort,poate că voi ajunge într-o zi să înţeleg că oamenii ajung întotdeauna la ora exactă acolo unde sunt aşteptaţi.
&
De-ar cădea o mie lângă tine,şi zece mii la dreapta ta/Tu nu vei fi niciodată atins/Nici un rău nu ţi se va întâmpla,nici o urgie nu va atinge/ cortul tău/Pentru că le vei ordona Îngerilor tăi/Să te protejeze pe toate Drumurile tale/.
Atunci,am îngenuncheat,şi mi-a atins cu lama umerii unul după celălalt spunând:
Îi vei strivi pe leu şi pe aspidă,
Îi vei avea la picioarele tale pe puiul de leu şi pe dragon.
În clipa în care a terminat de rostit aceste cuvinte,a început să plouă.Ploua şi ploaia îngrăşa pământul.Această apă nu se va întoarce în cer decât după ce va fi făcut să se nască o sămânţă,să crească un copac,să se deschidă o floare.Ploua din ce în ce mai tare şi mi-am ţinut capul drept,simţind,pentru prima oară pe tot drumul Sfântului Iacob,apa care venea din ceruri.Mi-am reamintit câmpiile uscate şi eram fericit pentru că,în această noapte,aveau să fie inundate.Mi-am reamintit pietrele din Léon, câmpiile cu grâu din Navarra,uscăciunea din Castilia,viile din Rioja,care astăzi aveau să bea ploaia căzând cu găleata,distilând forţa cerurilor.Mi-am reamintit că ridicasem o cruce,darcă furtuna trebuie că o va răsturna din nou,pentru ca un alt pelerin să poată învăţa ordinul şi ascultarea.M-am gândit la cascadă,care acum trebuie că era mai puternică,alimentată cu apa de ploaie,şi la Foncebadon unde abandonasem atâta putere pentru a îngrăşa din nousolul.M-am gândit la toate apele pe care le-am băut din atâtea fântâni şi care acum erau restituite.Eram demn de sabia mea pentru că ştiam ce să fac cu ea.Maestrul mi-a întins-o,şi eu am luat-o.Am căutat mielul cu privirea,dar dispăruse.Cu toate acestea,nu avea nici cea mai mică importanţă:apa vie cobora din ceruri şi făcea să strălucească lama sabiei mele
(Jurnalul unui Mag,Ed.Humanitas,2013,traducere Gabriela Banu)