[victor_homescu]

<<<***O atare stiintă ar podeda=o numai Dumnezeu, ori în cea mai mare măsură Dumnezeu***>>>
??*Pentru Ziua mondială a Filosofiei: <**Este limpede că înţelepciunea este o ştiinţă ce are ca obiect anumite principii, anumite raţiuni de a fi ale lucrurilor.**>??*ARISTOTEL, despre filosofie în "METAFIZICA"
☆**Oamenii poartă în fire aspiraţia de a şti.**☆《**Abia după ce au existat aproape toate cele necesare atât pentru lejeritatea, cât şi pentru desfătările vieţii, a început să fie căutată cugetarea •filozofică•. Se vede, aşadar, că noi nu o căutăm pentru vreun folos străin, ci, aşa cum declarăm liber omul care ascultă de sine şi nu de un altul, tot aşa şi pe aceasta o declarăm ca fiind singura liberă dintre ştiinţe. Căci ea singură ţine de sine însăşi.**》
***
**Iată de ce cu dreptate s-ar socoti dobândirea ei ca fiind mai presus de putinţa omenească, de vreme ce firea oamenilor este în multe privinţe servilă. Cum zice Simonide: "numai un zeu ar putea avea cinstirea asta", iar omul nu merită să caute decât ştiinţa ce i se potriveşte lui însuşi. Or, dacă poeţii grăiesc ceva adevărat şi divinitatea este pizmaşă, este verosimil că tocmai aici se regăseşte pizma ei şi că toţi cei cu prea multă ştiinţă sunt nefericiţi. Numai că nu-i cu putinţă nici ca divinitatea să fie pizmaşă - ci, vorba proverbului, multe minciuni zic aezii -, nici ca vreo altă știință să fie socotită mai vrednică decât aceasta. Căci cea mai divină, este și cea mai vrednică de cinste. Or, numai ea este astfel din două puncte de vedere: întâi, fiindcă este divină ştiinţa pe care Dumnezeu ar poseda=o; apoi, deoarece ea s-ar ocupa cu lucrurile divine. Dar singură ea întruneşte ambele însuşiri. Dumnezeu, într-adevăr, pare tuturor a fi un principiu al raţiunilor de a fi; pe de altă parte, o atare ştiinţă ar poseda-o ori numai Dumnezeu, ori în cea mai mare
măsură Dumnezeu.**
《**Iar toate ştiinţele sunt mai necesare decât ea, mai bună însă nu-i nici una.**》
***
??*<<** Ca semn al ei stă iubirea de senzaţii: căci acestea sunt iubite pentru ele însele, chiar şi fără să aducă vreun folos. Cel mai multnînsă dintre toate este iubită senzaţia ce vine prin văz. Deoarece nu numai ca să acţionăm, dar şi fără să avem de gând să acţionăm, preferăm, cumva, vederea celorlalte simţuri. Motivul pentru această preferinţă este că vederea, mai mult decât toate celelalte simţuri, ne face să cunoaştem şi că ea lămureste multe trăsături distinctive ale lucrurilor. Prin natură, vieţuitoarele se nasc cu posesia senzaţiei, dar, pornind de la senzaţie, la unele nu se naşte memoria, la altele da. Din această pricină, ultimele sunt mai inteligente şi mai capabile să înveţe decât sunt cele ce nu pot să memoreze. Cele inteligente, dar care nu pot auzi zgomotele, rămân totuşi incapabile să înveţe (precum albina şi orice altă specie animală asemănătoare cu ea). În schimb, reuşesc să înveţe acele vietăţi care adaugă Ia memorie şi auzul. Restul animalelor trăieşte având reprezentări şi amintiri, dar rămâne puţin părtaş Ia experienţă. Neamul omenesc însă trăieşte fiind în posesia şi a artei şi a raţionamentelor. Iar experienţa, la oameni, se naşte din memorie. Căci numeroasele amintiri asociate aceluiaşi lucru produc capacitatea unei experienţe unitare. Aşadar, se pare că experienţa este ceva destul de asemănător cu arta şi cu ştiinţa. În fapt, ştiinţa şi arta se înfăptuiesc la oameni prin experienţă. Căci experienţa a produs arta - cum spune Polos -, iar lipsa ei dă naştere hazardului. Într-adevăr, arta se naşte atunci când, în baza multor reflecţii izvorâte din experienţă, ia naştere o concepţie generală, privitoare la toate cazurile asemănătoare. Aşadar, faptul de a concepe că un anume leac îi prieşte lui Callias care suferă de o anume boală, la fel şi lui Socrate şi multor altora, fiecăruia în parte, ţine de experienţă; dar faptul că tuturor celor de acest fel, definiţi printr-o unică formă, suferind de o anume boală, le foloseşte acel leac - precum flegmaticilor, bilioşilor sau celor cu febră - ţine de artă. Prin urmare, în ceea ce priveşte practica, experienţa nu pare a se deosebi de artă. Ba chiar, oamenii experimentaţi reuşesc mai bine decât teoreticienii fără experienţă. Explicaţia stă în faptul că experienţa este cunoaşterea situaţiilor individuale, în timp ce arta este cunoaşterea situaţiilor generale; dar toate acţiunile şi procesele au de-a face cu individualul. Căci nu pe "om" la modul general îl vindecă medicul, afară doar dacă nu ne gândim la "omul plasat într-un anume context", ci pe Callias, pe Socrate sau pe un altul dintre toţi cei numiţi aşa sau altfel, şi care, în contextul
respectiv, au proprietatea de a fi om.**>>??*
***
**Aşadar, dacă cineva este teoretician şi are cunoaşterea generalului, dar ar ignora particularul cuprins în acesta, va greşi de multe ori în opera sa de vindecare. Insul particular, deci, este cel vindecabil. Şi totuşi, calitatea de a şti şi de a înţelege o socotim mai degrabă ca aparţinând artei decât experienţei, şi îi concepem pe artizani mai înţelepţi decât pe oamenii cu experienţă, admiţând că, pentru toţi oamenii, înţelepciunea se asociază cu calitatea de a şti. Aceasta se întâmplă deoarece unii - cunosc raţiunea de a fi a lucrului în timp ce ceilalţi oameni - nu. Căci oamenii cu experienţă ştiu că are loc un efect, dar nu ştiu de ce are el loc. Or, ceilalţi îl cunosc pe de ce şi raţiunea de a fi a lucrului. Iată motivul pentru care îi considerăm mai vrednici de preţuire şi mai ştiutori pe şefii de lucrări decât pe muncitorii manuali, cât şi mai înţelepţi, deoarece primii cunosc raţiunile pentru care se fac lucrările. Ceilalţi se comportă precum unele
elemente inanimate care produc anumite efecte, dar care fără de ştiinţă produc ceea ce produc (aşa cum focul arde). Aceste inanimate produc fiecare efect datorită naturii lor, în timp ce muncitorii manuali le produc datorită obişnuinţei. Aşadar, artizanii sunt consideraţi a fi mai înţelepţi, nu fiindcă ar fi oameni practici, ci fiindcă ei pot să dea seama de fenomene şi cunosc raţiunile lor de a fi. În general, semnul distinctiv al ştiutorului faţă de neştiutor este putinţa de a transmite altuia ce ştie. De aceea, socotim că arta este în mai mare măsură ştiinţă decât experienţa. Căci artizanii pot să-i înveţe pe alţii să ştie, în timp ce oamenii cu experienţă nu pot. Dintre senzaţii, prin urmare, pe nici una nu o considerăm a reprezenta o înţelepciune.**
***
《**De vreme ce căutăm această stiintă, ar trebui cercetat lucrul următor: ştiinţă a ce fel de raţiuni, de principii este înţelepciunea? Or, dacă am privi reprezentările pe care le avem despre omul înţelept, probabil ar deveni mai clar de aici un răspuns:
1. Mai întâi, ne reprezentăm înţeleptul ca pe cineva care le
cunoaşte pe toate cele, pe cât posibil, fără însă să aibă ştiinţa
lor de detaliu.
2. Apoi, îl considerăm înţelept pe cel capabil să cunoască lucrurile dificile şi care nu sunt uşor de cunoscut omului (simţirea este comună tuturor; iată de ce a simţi este lesnicios şi nu presupune înţelepciune).
3. Iarăşi, îl credem mai Înţelept pe cel care, în orice ştiinţă, este mai precis şi mai capabil să-i înveţe pe alţii raţiunile de a fi ale lucrurilor.
4. Iar între ştiinţe, o considerăm pe cea aleasă pentru ea însăşi şi în vederea cunoaşterii ca fiind în mai mare măsură înţelepciune decât pe cea aleasă pentru foloasele ce decurg din ea.
5. De asemenea, este în mai mare măsură înţelepciune ştiinţa care se află mai presus decât cea situată mai prejos. Căci nu înţeleptul trebuie să se supună, ci el trebuie să dispună, şi nu primul trebuie să asculte de ultimul, ci de primul trebuie să asculte cel mai puţin înţelept. lată deci câte şi ce fel de reprezentări avem despre înţelepciune şi despre înţelepţi: faptul de a le şti pe toate cele aparţine în cel mai înalt grad celui care posedă ştiinţa generalului (căci acesta cunoaşte cumva toate subiectele acestea sunt şi cele mai dificil de cunoscut pentru oameni - cele cu gradul cel mai înalt de generalitate (căci ele sunt cele mai
îndepărtate de simţuri). Apoi, cele mai precise dintre ştiinţe sunt
cele referitoare la primele principii (iar ştiinţele fundate pe mai
puţine principii sunt mai precise decât cele care pornesc de la
principii suplimentare, după cum aritmetica este mai precisă
decât geometria). Iarăşi, ştiinţa care cercetează raţiunile de a
fi ale unui lucru este în mai mare măsură aptă să-i înveţe şi pe alţii (căci îi învaţă pe alţii numai acei oameni care arată raţiunile de a fi ale oricărui lucru).**》
***
??*Aristotel = în METAFIZICA??* :《**De asemenea, faptul de a şti şi de a cunoaşte de dragul ştiinţei însăşi şi al cunoaşterii însăşi aparţine ştiinţei al cărei obiect este cognoscibilul în cel mai înalt grad (căci cel ce alege să cunoască de dragul cunoaşterii însăşi va alege cel mai mult ştiinţa care este ştiinţă în cea mai mare măsură, iar aceasta este ştiinţa a ceea ce poate fi cunoscut în cea mai mare măsură). Însă cele cognoscibile în cea mai mare măsură sunt primele
principii, primele raţiuni (căci datorită acestora şi pornind de la ele sunt celelalte cunoscute, şi nu principiile prime prin intermediul elementelor subordonate. De asemenea, ştiinţa care cunoaşte cu ce scop trebuie săvârşită fiecare acţiune este suverana ştiinţelor şi se află mai presus decât ştiinţa supusă ei ; căci scopul acţiunilor este binele lor, iar, în general, scopul este supremul bine în cuprinsul întregului firii. Aşadar, din toate cele spuse, asupra aceleiaşi ştiinţe cade numele căutat înţelepciunea: aceea, în mod necesar, contemplatoare a primelor raţiuni de a fi, a !primelor principii. Căci binele, scopul sunt una dintre raţiunile de a fi ale lucrurilor. Că această ştiinţă căutată nu este una productivă este limpede privind şi la primii oameni care au practicat filozofia. Căci şi acum, şi la început, oamenii au început să filozofeze datorită uimirii. La început, desigur, ei priveau cu uimire chiar dificultăţile aflate în preajmă; apoi, avansând puţin câte puţin, au parcurs şi chestiuni mai importante, de pildă, aspectele Lunii, ale Soarelui şi stelelor, cât şi geneza Universului. În fapt, cel aflat în încurcătură şi plin de uimire se socoteşte ignorant. <<<Iată de ce şi iubitorul de mituri e, într-un fel, filozof.>>> Căci mitul e alcătuit din întâmplări uimitoare. Însă, dacă e adevărat că oamenii au filozofat pentru a scăpa de ignoranţă, este clar că tocmai pentru a şti au luat urma. Motorul adevăratei ştiinţe nu este nici necesitatea practică, nici nevoia de a concepe o viaţă socială şi politică mai bună, ci uimirea dezinteresată dinaintea spectacolului Universului. Sau, cel puţin, există în orice ştiinţă ce-şi merită numele un rest de gratuitate, ireductibil la necesitate şi utilitate.**》
▪︎Metafizica, Ed. Humanitas, 2001, traducere Andrei Cornea▪︎
***