Cinemagia Forum - View Single Post

victor_homescu · 12 Mar 2021, 19:54

"Sein und Zeit"/ "Uşa interzisă" : Filosofia lui Heidegger în tălmăcirea lui Liiceanu :**Această carte nu poate fi deschisă la întîmplare şi, cu atît mai puţin, ea nu poate fi frunzărită. Cine vrea să îşi facă o "idee" despre ea plonjînd pe o pagină sau alta şi crezînd că poate să ia o "mostră" din ea aşa cum sustragi cu pipeta o picătură dintr-un lichid va avea net senzaţia că citeş?*te, în cuvintele limbii sale, o limbă străină. El nu va înţelege literalmente nimic şi va sfîrşi prin a închide cartea cu superioritatea celui care, de la nivelul bunului-simţ, a hotărît că filozofia bate pur şi simplu cîmpii.** : "Fiinţă şi timp este una dintre cele mai ambiţioase cărţi ale filozofiei, ea nefiind egalată - prin miza ei şi prin efortul de a înţelege şi de a explica "totul" - decît de Critica raţiunii pure a lui Kant şi de Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Scriind Fiinţă şi timp, Heidegger a construit un discurs. Ceea ce înseamnă că a avansat pas cu pas, punînd, cu fiecare pas, premisele pasului următor. Nici măcar un singur cuvînt nu a fost scris la întîmplare. Pesemne că nici o carte de pe lume nu a fost scrisă, într-un limbaj "natural", atît de riguros." (Gabriel Liiceanu :"Cîteva repere", la primă traducere a lui "Sein und Zeit" în limba română, Bucureşti: Humanitas, 2003)."
***
**Ce altceva este traducerea, dacă nu provocarea care vine din afara propriei tale rostiri? Am considerat, pentru limba română, că provocarea lui Heidegger trebuie acceptată.**
***
"Uşa interzisă", 2001 mai ziua 15, Gabriel Liiceanu :** M-am agăţat de Heidegger (şi de traducerea lui) ca de o ultimă garanţie a faptului că jurămîntul de credinţă pe care-l făcusem în tinereţe nu fusese călcat. M-am oprit asupra acelui filozof care repudiase limbajul metafizicii punînd în locul lui un idiom şi mai teribil încă. În fond Heidegger a fost penitenţa mea, pensum=ul pe care mi l-am dat pentru trădarea care era pe cale să se petreacă. Dar mai era ceva: Heidegger reprezenta puntea cea mai onorabilă = şi, odată pătruns în el, cea mai seducătoare = pentru a-ţi pregăti evadarea din filosofie. Aş vrea să fiu bine înţeles: grimasa rămînea a filosofiei, dar resorturile care o produceau erau altele, pregătite de Augustin, de teologia lutherană, de Aristotelul Eticii şi Retoricii, de "existenţialismul" paulian, de Kierkegaard şi de literatura rusă. Numai că "bietul" Heidegger încerca să capteze Viaţa (ceea ce însemna trecerea omului prin lume) cu plasa de prins fluturi a fenomenologiei. Întreprinderea era enormă şi Sein und Zeit rămîne pesemne una dintre minunile omenirii, dar cu Heidegger nu puteai naviga în speranţa că vei ajunge la un liman propriu. Ori rămîneai sclav pe plantaţia lui (adică unul dintre miile de cercetători onorabili care îl îngînă şi încearcă să explice ceea ce pesemne că uneori Heidegger însuşi nu a înţeles), ori treceai pe acolo ca să îţi iei binecuvîntarea înainte de a pleca în lume cu gîndul de a te pierde sau de a te găsi.**
***
Cătălin Cioabă şi Gabriel Liiceanu în "Notă asupra ediţiei" traducerea "Sein und Zeit" din 2003:** Există, în linii mari, două variante de a traduce Heidegger în culturile mari ale lumii. Prima o reprezintă acele traduceri care pun în joc pietatea ultimă, mergînd pînă la respectarea în detaliu a morfologiei textului heideggerian şi a topicii sale. Riscul este în acest caz de a obţine o falsă fidelitate faţă de textul original în detrimentul limpezimii sensului. Aşa a procedat, în limba franceză, Emmanuel Martineau, a cărui traducere, desi "corectă", rămîne, nu de puţine ori, ininteligibilă. Cea de-a doua variantă, rămînînd fidelă originalului, năzuieşte la mai mult: să ofere cititorului felul în care ar fi fost formulat gîndul lui Heidegger dacă acesta ar fi scris în limba traducătorului. Aşa au procedat traducătorii americani John Macquarrie şi Edward Robinson şi mai cu seamă aşa a procedat în limba franceză Francois Vezin care, dintre toţi cei ce s-au confruntat cu textul lui Heidegger, a mers cel mai departe pe linia înţelegerii fiecărei nuanţe a lui şi a redării ei libere în limba traducătorului.Tocmai în această direcţie au mers şi strădaniile noastre.**
***
Urmaşii lui Heidegger şi editorii germani au interzis ca publicarea şi traducerea textelor sale să fie însoţite de studii introductive. Iată de ce, "Uşa interzisă", Liiceanu, 6 iunie 2001 :**Singurul efort al filosofiei de a nu rămîne în urma vieţii sau, mai curînd, de a nu o rata sărind, dintr-un prea mare avînt, dincolo de ea, l-a făcut Heidegger vorbind de "facticitate". Dar cînd vrei să explici ce este facticitatea, îţi vine să spui: "de pildă, o zi din viaţa lui Ivan Denisovici". Şi în felul acesta ajungi din nou la literatură. Pesemne că din cauza asta literatura izbuteşte acolo unde filozofia eşuează".
<<"Tema prăpastiei pe care stăm">> :
**Grecii ştiau asta, ştiau că fiecare ins are prăpastia vieţii lui şi că, într-o bună zi, vălul care o acoperă se va da la o parte. Noi, în schimb, trăim cu ideea că prăpastia este a altuia. Dar vorba lui Ionesco: "nu există scăpare". Tema prăpastiei reapare la Heidegger sub forma nimicului ca temei sau a prăpastiei (Abgrund) ca ne-temei (Un-grund). În Sein und Zeit, Heidegger vorbeşte de "vina" noastră într-un sens extra-moral, unul care ţine de constituţia existenţei noastre, adică unul existenţial. Iar vina alcătuirii noastre este tocmai aceea de a subîntinde "nimicnicitatea": sîntem "vinovaţi" pentru că sîntem "temei al nimicnicităţii". Dar ce înseamnă asta? Asta înseamnă că ne lipseşte mai întîi temeiul lui "de unde?" (de unde venim). Lipsa de provenienţă pe care e aşezată viaţa noastră Heidegger o numeşte "aruncare". Aruncarea exprimă ne-temeiul prin excelenţă: ea ne confruntă cu un rezultat a cărui explicaţie ni se refuză cu desăvîrşire. Sîntem rezultaţi dintr-o aruncare - şi, ca dovadă, iată-ne, sîntem aici -,dar nici aruncătorul şi nici sensul gestului lui nu ne sînt transparente. Absenţa lui "de unde?" întemeiază nimicnicitatea, iar viaţa noastră este direct instalată pe neantul acestei explicaţii. Dar pentru ca "aruncarea" să fie deplină, nici "de partea cealaltă" - a ieşirii din scenă - nu stăm mai bine. Misterului lui "de unde?" îi corespunde cel al lui "încotro?". În această construcţie, Heidegger nu ia în calcul credinţa (aşa cum pentru "de unde?" nu ia în calcul ipotezele ştiinţei), pentru că el se rezumă la "aici"-ul fenomenal - manifestabil şi întîlnibil - al secvenţei cuprinse între naştere şi moarte. Locul în care sînt eu aşezat nu-mi permite să văd decît scena; despre culisele din "stînga" şi din "dreapta" ei nu am pe ce temei să vorbesc. Totul se rezumă la faptul că sînt aruncat pe scenă, trebuind să joc. Culisele, oarbe pentru mine, sînt primul temei al nimicnicităţii mele şi primul fel în care "vina" se articulează în existenţa mea.**
***
*Excursia pe teritoriul lui "a fi" i-a impus lui Heidegger confecţionarea unui vehicul. Cine va avea puterea să se îmbarce în el şi să ia parte la călătoria pe care i-o propune Heidegger, cine va intra în acest cod şi se va familiariza treptat cu el va sfîrşi prin a-i aprecia rigoarea şi coerenţa. Nu este exclus ca la capătul călătoriei el să dobîndească o limpezime a privirii de care îi va fi ruşine că s-a putut lipsi pînă atunci. Invers, cine nu va avea curajul sau dorinţa să urce în acest vehicul şi va prefera să folosească alte mijloace de deplasare sau să meargă, aşa cum a făcut-o pînă atunci, pe drumuri bine ştiute (rămînînd, adică, prizonierul habitudinilor curente de gîndire) va socoti, deschizînd această carte, că are de-a face cu un delir verbal şi nicidecum cu un gînd perfect controlat. */ - Gabriel Liiceanu :"Cîteva repere", 2003
***
(luni, 17 septembrie 2001 :**Au trecut două săptămîni de cînd sînt la Heidelberg, împreună cu Cătălin Cioabă, cu o bursă din "programul Thyssen" al Fundaţiei Humboldt: un doctorand şi profesorul lui pot veni în Germania pentru a lucra la un proiect comun vreme de trei luni. Programul Fundaţiei ni se potriveşte de minune, pentru că putem duce la capăt verificarea traducerii româneşti a lui "Sein und Zeit", iar Cătălin face oricum un doctorat pe "Heideggerul deceniului fenomenologic". Orice team cultural are întotdeauna o poveste a lui. Şi aşa cum echipa pe care am alcătuit-o cu Thomas Kleininger (ea a durat exact zece ani, din 1977 pînă în 1987), cînd am lucrat împreună la primele două volume traduse în română din opera lui Heidegger, are povestea ei, tot astfel echipa pe care o fac acum cu Cătălin s-a născut şi ea cumva.**)
***
sîmbătă, 22 septembrie 2001 :** Nici unul dintre traducătorii lui Sein u. Zeit nu s-a încumetat să spună ce anume a trăit. Singurătatea celui care a făcut-o este oarecum la fel de mare ca aceea a lui Heidegger însuşi cînd a scris cartea şi cînd a înţeles pesemne că doar o mînă de oameni îi va putea urmări gîndul. Este enorm. Heidegger "formalizează", structurează, articulează ceea ce poate fi cunoscut, dar care pînă la el nu a fost cunoscut cu rigoarea ontologiei. Ceea ce explică Heidegger sînt articulaţiile lui aici, ale acelui "aici" care este "locul" propriei noastre vieţi. Aşa stînd lucrurile, S.u.Z. este descrierea şi analiza palierelor lui "a fi".. Cartea lui Heidegger este cea mai completă şi sistematică analiză a "lumii în care trăim" şi a "condiţiei" noastre din cîte s-au făcut vreodată pe lume.**
3 nov. 2001 : <<Despre pudoarea filozofilor>>, incapabili să prelucreze în discursul lor iubirea şi să-i asigure acesteia "în sistem" un loc pe măsura celui pe care ea îl ocupă în viaţa lor. În cea de a doua scrisoare de îndrăgostire pe care Heidegger i-o scrie Hannei Arendt în 21 februarie 1925, citim: "De ce iubirea este de o bogăţie fără pereche printre celelalte posibilităţi acordate fiinţei umane şi cum se face că ea rămîne o suavă povară pentru cei pe care îi atinge? Răspunsul e simplu: pentru că, iubind, ne preschimbăm în obiectul iubirii noastre rămînînd totodată noi înşine." Un an mai tîrziu, Heidegger redactează "Sein und Zeit".

12 Mar 2021, 19:54	#47
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 631	"Sein und Zeit"/ "Uşa interzisă" : Filosofia lui Heidegger în tălmăcirea lui Liiceanu :*Această carte nu poate fi deschisă la întîmplare şi, cu atît mai puţin, ea nu poate fi frunzărită. Cine vrea să îşi facă o "idee" despre ea plonjînd pe o pagină sau alta şi crezînd că poate să ia o "mostră" din ea aşa cum sustragi cu pipeta o picătură dintr-un lichid va avea net senzaţia că citeş?te, în cuvintele limbii sale, o limbă străină. El nu va înţelege literalmente nimic şi va sfîrşi prin a închide cartea cu superioritatea celui care, de la nivelul bunului-simţ, a hotărît că filozofia bate pur şi simplu cîmpii. : "Fiinţă şi timp este una dintre cele mai ambiţioase cărţi ale filozofiei, ea nefiind egalată - prin miza ei şi prin efortul de a înţelege şi de a explica "totul" - decît de Critica raţiunii pure a lui Kant şi de Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Scriind Fiinţă şi timp, Heidegger a construit un discurs. Ceea ce înseamnă că a avansat pas cu pas, punînd, cu fiecare pas, premisele pasului următor. Nici măcar un singur cuvînt nu a fost scris la întîmplare. Pesemne că nici o carte de pe lume nu a fost scrisă, într-un limbaj "natural", atît de riguros." (Gabriel Liiceanu :"Cîteva repere", la primă traducere a lui "Sein und Zeit" în limba română, Bucureşti: Humanitas, 2003)." * Ce altceva este traducerea, dacă nu provocarea care vine din afara propriei tale rostiri? Am considerat, pentru limba română, că provocarea lui Heidegger trebuie acceptată. * "Uşa interzisă", 2001 mai ziua 15, Gabriel Liiceanu : M-am agăţat de Heidegger (şi de traducerea lui) ca de o ultimă garanţie a faptului că jurămîntul de credinţă pe care-l făcusem în tinereţe nu fusese călcat. M-am oprit asupra acelui filozof care repudiase limbajul metafizicii punînd în locul lui un idiom şi mai teribil încă. În fond Heidegger a fost penitenţa mea, pensum=ul pe care mi l-am dat pentru trădarea care era pe cale să se petreacă. Dar mai era ceva: Heidegger reprezenta puntea cea mai onorabilă = şi, odată pătruns în el, cea mai seducătoare = pentru a-ţi pregăti evadarea din filosofie. Aş vrea să fiu bine înţeles: grimasa rămînea a filosofiei, dar resorturile care o produceau erau altele, pregătite de Augustin, de teologia lutherană, de Aristotelul Eticii şi Retoricii, de "existenţialismul" paulian, de Kierkegaard şi de literatura rusă. Numai că "bietul" Heidegger încerca să capteze Viaţa (ceea ce însemna trecerea omului prin lume) cu plasa de prins fluturi a fenomenologiei. Întreprinderea era enormă şi Sein und Zeit rămîne pesemne una dintre minunile omenirii, dar cu Heidegger nu puteai naviga în speranţa că vei ajunge la un liman propriu. Ori rămîneai sclav pe plantaţia lui (adică unul dintre miile de cercetători onorabili care îl îngînă şi încearcă să explice ceea ce pesemne că uneori Heidegger însuşi nu a înţeles), ori treceai pe acolo ca să îţi iei binecuvîntarea înainte de a pleca în lume cu gîndul de a te pierde sau de a te găsi. * Cătălin Cioabă şi Gabriel Liiceanu în "Notă asupra ediţiei" traducerea "Sein und Zeit" din 2003: Există, în linii mari, două variante de a traduce Heidegger în culturile mari ale lumii. Prima o reprezintă acele traduceri care pun în joc pietatea ultimă, mergînd pînă la respectarea în detaliu a morfologiei textului heideggerian şi a topicii sale. Riscul este în acest caz de a obţine o falsă fidelitate faţă de textul original în detrimentul limpezimii sensului. Aşa a procedat, în limba franceză, Emmanuel Martineau, a cărui traducere, desi "corectă", rămîne, nu de puţine ori, ininteligibilă. Cea de-a doua variantă, rămînînd fidelă originalului, năzuieşte la mai mult: să ofere cititorului felul în care ar fi fost formulat gîndul lui Heidegger dacă acesta ar fi scris în limba traducătorului. Aşa au procedat traducătorii americani John Macquarrie şi Edward Robinson şi mai cu seamă aşa a procedat în limba franceză Francois Vezin care, dintre toţi cei ce s-au confruntat cu textul lui Heidegger, a mers cel mai departe pe linia înţelegerii fiecărei nuanţe a lui şi a redării ei libere în limba traducătorului.Tocmai în această direcţie au mers şi strădaniile noastre. * Urmaşii lui Heidegger şi editorii germani au interzis ca publicarea şi traducerea textelor sale să fie însoţite de studii introductive. Iată de ce, "Uşa interzisă", Liiceanu, 6 iunie 2001 :Singurul efort al filosofiei de a nu rămîne în urma vieţii sau, mai curînd, de a nu o rata sărind, dintr-un prea mare avînt, dincolo de ea, l-a făcut Heidegger vorbind de "facticitate". Dar cînd vrei să explici ce este facticitatea, îţi vine să spui: "de pildă, o zi din viaţa lui Ivan Denisovici". Şi în felul acesta ajungi din nou la literatură. Pesemne că din cauza asta literatura izbuteşte acolo unde filozofia eşuează". <<"Tema prăpastiei pe care stăm">> : Grecii ştiau asta, ştiau că fiecare ins are prăpastia vieţii lui şi că, într-o bună zi, vălul care o acoperă se va da la o parte. Noi, în schimb, trăim cu ideea că prăpastia este a altuia. Dar vorba lui Ionesco: "nu există scăpare". Tema prăpastiei reapare la Heidegger sub forma nimicului ca temei sau a prăpastiei (Abgrund) ca ne-temei (Un-grund). În Sein und Zeit, Heidegger vorbeşte de "vina" noastră într-un sens extra-moral, unul care ţine de constituţia existenţei noastre, adică unul existenţial. Iar vina alcătuirii noastre este tocmai aceea de a subîntinde "nimicnicitatea": sîntem "vinovaţi" pentru că sîntem "temei al nimicnicităţii". Dar ce înseamnă asta? Asta înseamnă că ne lipseşte mai întîi temeiul lui "de unde?" (de unde venim). Lipsa de provenienţă pe care e aşezată viaţa noastră Heidegger o numeşte "aruncare". Aruncarea exprimă ne-temeiul prin excelenţă: ea ne confruntă cu un rezultat a cărui explicaţie ni se refuză cu desăvîrşire. Sîntem rezultaţi dintr-o aruncare - şi, ca dovadă, iată-ne, sîntem aici -,dar nici aruncătorul şi nici sensul gestului lui nu ne sînt transparente. Absenţa lui "de unde?" întemeiază nimicnicitatea, iar viaţa noastră este direct instalată pe neantul acestei explicaţii. Dar pentru ca "aruncarea" să fie deplină, nici "de partea cealaltă" - a ieşirii din scenă - nu stăm mai bine. Misterului lui "de unde?" îi corespunde cel al lui "încotro?". În această construcţie, Heidegger nu ia în calcul credinţa (aşa cum pentru "de unde?" nu ia în calcul ipotezele ştiinţei), pentru că el se rezumă la "aici"-ul fenomenal - manifestabil şi întîlnibil - al secvenţei cuprinse între naştere şi moarte. Locul în care sînt eu aşezat nu-mi permite să văd decît scena; despre culisele din "stînga" şi din "dreapta" ei nu am pe ce temei să vorbesc. Totul se rezumă la faptul că sînt aruncat pe scenă, trebuind să joc. Culisele, oarbe pentru mine, sînt primul temei al nimicnicităţii mele şi primul fel în care "vina" se articulează în existenţa mea. *** Excursia pe teritoriul lui "a fi" i-a impus lui Heidegger confecţionarea unui vehicul. Cine va avea puterea să se îmbarce în el şi să ia parte la călătoria pe care i-o propune Heidegger, cine va intra în acest cod şi se va familiariza treptat cu el va sfîrşi prin a-i aprecia rigoarea şi coerenţa. Nu este exclus ca la capătul călătoriei el să dobîndească o limpezime a privirii de care îi va fi ruşine că s-a putut lipsi pînă atunci. Invers, cine nu va avea curajul sau dorinţa să urce în acest vehicul şi va prefera să folosească alte mijloace de deplasare sau să meargă, aşa cum a făcut-o pînă atunci, pe drumuri bine ştiute (rămînînd, adică, prizonierul habitudinilor curente de gîndire) va socoti, deschizînd această carte, că are de-a face cu un delir verbal şi nicidecum cu un gînd perfect controlat. / - Gabriel Liiceanu :"Cîteva repere", 2003 * (luni, 17 septembrie 2001 :Au trecut două săptămîni de cînd sînt la Heidelberg, împreună cu Cătălin Cioabă, cu o bursă din "programul Thyssen" al Fundaţiei Humboldt: un doctorand şi profesorul lui pot veni în Germania pentru a lucra la un proiect comun vreme de trei luni. Programul Fundaţiei ni se potriveşte de minune, pentru că putem duce la capăt verificarea traducerii româneşti a lui "Sein und Zeit", iar Cătălin face oricum un doctorat pe "Heideggerul deceniului fenomenologic". Orice team cultural are întotdeauna o poveste a lui. Şi aşa cum echipa pe care am alcătuit-o cu Thomas Kleininger (ea a durat exact zece ani, din 1977 pînă în 1987), cînd am lucrat împreună la primele două volume traduse în română din opera lui Heidegger, are povestea ei, tot astfel echipa pe care o fac acum cu Cătălin s-a născut şi ea cumva.) * sîmbătă, 22 septembrie 2001 : Nici unul dintre traducătorii lui Sein u. Zeit nu s-a încumetat să spună ce anume a trăit. Singurătatea celui care a făcut-o este oarecum la fel de mare ca aceea a lui Heidegger însuşi cînd a scris cartea şi cînd a înţeles pesemne că doar o mînă de oameni îi va putea urmări gîndul. Este enorm. Heidegger "formalizează", structurează, articulează ceea ce poate fi cunoscut, dar care pînă la el nu a fost cunoscut cu rigoarea ontologiei. Ceea ce explică Heidegger sînt articulaţiile lui aici, ale acelui "aici" care este "locul" propriei noastre vieţi. Aşa stînd lucrurile, S.u.Z. este descrierea şi analiza palierelor lui "a fi".. Cartea lui Heidegger este cea mai completă şi sistematică analiză a "lumii în care trăim" şi a "condiţiei" noastre din cîte s-au făcut vreodată pe lume. 3 nov. 2001 : <<Despre pudoarea filozofilor>>, incapabili să prelucreze în discursul lor iubirea şi să-i asigure acesteia "în sistem" un loc pe măsura celui pe care ea îl ocupă în viaţa lor. În cea de a doua scrisoare de îndrăgostire pe care Heidegger i-o scrie Hannei Arendt în 21 februarie 1925, citim: "De ce iubirea este de o bogăţie fără pereche printre celelalte posibilităţi acordate fiinţei umane şi cum se face că ea rămîne o suavă povară pentru cei pe care îi atinge? Răspunsul e simplu: pentru că, iubind, ne preschimbăm în obiectul iubirii noastre rămînînd totodată noi înşine." Un an mai tîrziu, Heidegger redactează "Sein und Zeit".