[victor_homescu]

Născută în urmă cu 112 ani, Simone Weil :**La grande enigme de la vie, ce n"est pas la souffrance, c"est le malheur**, Paris, 1909 februarie 3 :**Prin bucurie frumusețea lumii ne intră în suflet. Prin durere ea ne intră în carne**; scriitoarea = filosof ("Fecioara roșie"), moare la Ashford, 1943, Regatul Unit, comitatul Kent, pe 24 august : **Nefericirea l-a constrâns pe un drept sã strige împotriva lui Dumnezeu, un drept atât de desãvârsit în mãsura în care natura umanã poate fi, mai degrabã, dacã Iov este mai putin un personaj istoric decât o prefigurare a lui Hristos..<Îsi râde de nefericirea neprihãnitilor>. Nu este o hulã, este un strigãt autentic smuls durerii. Cartea lui Iov, de la un capãt la altul, este o purã minune de adevãr si autenticitate. În ce priveste nefericirea, tot ce se abate de la acest model este mai mult sau mai putin pãtat de minciunã. Nefericirea Îl face pe Dumnezeu absent pentru o vreme, mai absent decât un mort, mai absent decât lumina într-o carcerã întunecoasã. Un fel de spaimã scufundã întregul suflet; în timpul acestei absente nu este nimic de iubit. Ceea ce este înfricosãtor este aceea cã în acest întuneric, unde nu este nimic de iubit, sufletul înceteazã sã iubeascã, absenta lui Dumnezeu devine definitivã. Trebuie ca sufletul sã continue sã iubeascã în gol, sau cel putin sã doreascã a iubi, fie chiar si cu a participa infinitezimal din el. Atunci Dumnezeu vine odatã sã i se arate El Însusi si sã-i descopere frumusetea lumii, cum a fost în cazul lui Iov. Dar dacã sufletul înceteazã sã iubeascã, el cade de aici în ceva asemãnãtor iadului. Iatã de ce aceia care se aruncã în nefericire, oameni nepregãtiti sã o primeascã, ucid suflete. Pe de altã parte, într-o epocã ca a noastrã, unde nefericirea este aruncatã asupra tuturor, ajutorul adus sufletelor nu este eficace decât dacã sunt pregãtite în mod real pentru nefericire. Si aceasta nu este putin lucru. Nefericirea te întãreste si te deznãdãjduieste, pentru cã imprimã pânã în adâncul sufletului, ca si cu un fier înrosit, acest dispret, acest dezgust si chiar aceastã repulsie de sine însusi, aceastã senzatie de vinovãtie si de murdãrie, pe care pãcatul ar fi trebuit în mod logic sã o producã și nu o produce.**(L"Amour de Dieu et le malheur)
***
**Raiul locuieste în sufletul pãcãtosului fãrã ca sã-l simtã. El este simtit în sufletul neprihãnitului nefericit. Totul se petrece ca si cum starea sufletului, care prin esenta ei convine pãcãtosului, ar fi fost separatã de pãcat si legatã de nefericire si în ceea ce priveste neprihãnirea nefericitilor. Dacã Iov îsi strigã neprihãnirea cu un accent atât de deznãdãjduit, este pentru cã el însusi nu ajunge s-o creadã, când el însusi ar da dreptate prietenilor sãi. El cheamã mãrturia lui Dumnezeu Însusi, pentru cã nu mai aude mãrturia propriei lui constiinte; aceasta nu mai este pentru el decât o mãrturie abstractã si moartã.**
***
(*La seule source de clarte assez lumineuse pour eclairer le malheur est la Croix du Christ. A n"importe quelle epoque, dans n"importe quel pays, partout ou il y le malheur, la Croix du Christ en est la verite. Tout homme qui aime la verite au point de ne pas courir dans les profondeurs du mensonge pour faire face au malheur a part a la Croix du Christ, quelle que soit sa croyance. Si Dieu avait consenti a priver du Christ les hommes d'un pays et d"une epoque determinee, nous les reconnaitrions a un signe certain, c"est que parmi eux il n"y aurait pas de mallheur. Nous ne connaissons rien de pareil dans l"histoire. Partout ou il y a le malheur, il y a la Croix, cachee, mais presente a quiconque choisit la verite plutot que le mensonge et l"amour plutot que la haine. Le malheur sans la Croix, c"est l"enfer, et Dieu n"a pas mis l"enfer sur terre.**S.Weil :"Pensees sans ordre concernant l"amour de Dieu", Gallimard, 1962)
***
**Întregul dispret, întreaga repulsie, întreaga urã pe care ratiunea noastrã o leagã de crimã, sensibilitatea noastrã o leagã de nefericire; cu exceptia celor în sufletul cãrora Hristos trãieste deplin, întreaga lume îi dispretuieste mai mult sau mai putin pe nefericiti, desi nimeni nu prea ia lucrul acesta în seamã. <“S-a lãsat batjocorit pentru noi toti”>. Și nu doar trupul Lui rãstignit pe lemn a fost batjocorit, ci și întregul sãu suflet. De asemenea, orice neprihãnit în nefericire se simte blestemat. La fel e cu cei care au cunoscut nefericirea și au scãpat de ea printr-o schimbare de soartã, dacã au fost îndeajuns atinsi de ideea de nefericire. Un alt efect al nefericirii este sã își facã sufletul complice, puțin câte puțin infuzându-i o otravã de inerție și cel care a fost nefericit îndeajuns de mult timp poartã o complicitate în ceea ce privește propria nefericire. Aceastã complicitate împiedicã toate eforturile pe care le-ar fi putut face pentru a-și ameliora soarta; ea merge pânã acolo încât îl oprește sã caute mijloacele de a fi mântuit, câteodatã chiar pânã la a-l opri să-și doreascã mântuirea. E atunci instalat în nefericire, și oamenii pot sã creadã cã el e satisfãcut. Mai mult, aceastã complicitate îl poate împinge împotriva lui însuși, sã evite, sã fugã de mijloacele mântuirii, se ascunde deci sub pretexte ridicole câteodatã. Chiar la acela care a fost smuls din nefericire, dacã a fost atins pânã în adâncul sufletului, rãmâne ceva care îl împinge sã se arunce din nou ca si cum nefericirea s-ar fi instalat în el asemenea unui parazit și l-ar dirija cãtre propriile lui scopuri. Câteodatã acest impuls îl poartã prin toate mișcările sufletului spre fericire.**
***
**Dacã nefericirea a luat sfârsit grație unei fapte bune, ea poate fi însoțită de ura împotriva binefãcãtorului. Aceasta este cauza multor acte de nerecunostintã sãlbaticã,în aparentã inexplicabilã. Este câteodatã ușor sã eliberezi un nefericit de nefericirea sa prezentã, dar este dificil sã-l eliberezi de nefericirea sa trecutã; numai Dumnezeu Însuși o poate face. Însuși harul lui Dumnezeu nu poate sã vindece natura iremediabil rãnitã. Trupul slãvit al lui Hristos purta rãnile. Nu se poate accepta existența nefericirii decât privind-o ca o depãrtare. Dumnezeu a creat prin dragoste și pentru dragoste. Dumnezeu nu a creat altceva decât dragostea însãsi și mijloacele dragostei. El a creat ființe capabile de dragoste, indiferent de distanță. El Însuși a mers, cãci nimeni altcineva nu putea s-o facã, la distanța maximã, infinitã. Aceastã distanță infinitã între Dumnezeu și Dumnezeu, în mod sfîșietor supremã, durere de care nimeni altcineva nu se putea apropia, minunea dragostei, este rãstignirea. Nimic nu poate fi mai departe de Dumnezeu decât ceea ce a fãcut batjocura.**
***
**Oamenii loviți de nefericire se aflã la picioarele crucii, aproape la cea mai mare distantã posibilã de Dumnezeu. Nu trebuie crezut cã pãcatul se aflã la o distantã mai mare. Pãcatul nu este o distantã. El este o greșită orientare a privirii; existã, e drept, o legãturã misterioasã între aceastã distanță și neascultarea originarã. La origine, umanitatea și-a întors privirea de la Dumnezeu și a mers într-o directie gresitã, cât de departe se putea merge. Noi suntem tintuiti pe loc, liberi doar prin orientãrile noastre, supuși necesității. Un mecanism orb, care nu ține deloc cont de gradul de desăvârșire spiritualã, îi zgâltâie continuu pe oameni și îi aruncã pe unii chiar la picioarele crucii. Depinde doar de ei înșiși să-și pãstreze sau nu ochii întorși cãtre Dumnezeu prin toate zdruncinãturile. Și aceasta nu pentru cã providenta lui Dumnezeu este absentã, ci pentru cã providența lui Dumnezeu a dorit necesitatea ca pe un mecanism orb. Dacã mecanismul nu ar fi fost orb, n-ar fi existat deloc nefericire. Nefericirea este înainte de toate anonimã, îi priveazã pe cei ce-i cuprinde de personalitatea lor și îi face biete lucruri, este indiferentã și este acest frig al indiferenței, un frig metalic care îngheață pânã în adâncul sufletului pe toti cei pe care îi atinge. Ei nu vor mai regãsi niciodatã cãldura. Ei nu vor mai crede cã sunt cineva. Nefericirea n-ar fi avut niciodatã aceastã caracteristicã fãrã partea de hazard pe care o cuprinde. Cei care au fost persecutati pentru credinta lor și care o stiu, chiar dacã au de suferit, nu sunt niste nefericiți. Ei cad în nefericire doar dacã suferința sau frica le ocupã sufletele.**