104 ani, împliniți astăzi, sâmbătă 2020 noiembrie 6**marxist n-am fost niciodatã (nefiind niciodatã, nici materialist, nici monist, nici imanentist, ci mizînd întotdeauna pe transcendență)**, filosoful Mihai Șora **Doar omul este pus in pozitia de a cauta solutii, de a trebui mereu sa opteze intre „da” si „nu”. Aceasta continuă oscilare, aceasta deliberare, prealabilă oricarei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfășoară la modul explicit, ba, în majoritatea cazurilor, nici măcar verbal, pentru cã ar cere mai mult timp decit timpul care‑ți este lăsat pentru o hotărîre.(.).Cum sã spun ? Ființa (a mea, a ta, a lui, a ei ;a noastrã – împreunã) e, întotdeauna, un anume potențial de existență. Nimeni (în afara titularului ei) n-o poate – ca ființă (potențială – mãtura din (ne)locul ei. Oricum, niciodatã „împrejurãrile”. Tu însuți, noi înșine, da ; din lene; din nebãgare de seamã. Tu o poți noi o putem mãtura, asa-zicînd „cu dosul palmei”. Cum? Pur si simplu, neasumînd-o. Dacã însã – și cîtã vreme – într-adevãr ții, ținem la ea ca la o sămînță datã în custodie spre fructificare, în nici un caz n-o vei, n-o vom pierde. Nici chiar în situații - limitã. Spre exemplificare, sã luãm cărțile apãrute pînã acum cu referire la regimul penitenciar din România comunistã. Din ele rezultã limpede cã pînã si în experientele cele mai devastatoare, de tip Pitesti, pînã si acolo se poate rezista. Eu l-am cunoscut pe Ovidiu Cotrus, un om asupra cãruia a apãsat cu toatã greutatea ei experiența devastatoare a Pitestiului. L-au rãpus pînã la urmã bolile organice contractate acolo, dar nu l-au diminuat cu nimic în ființa lui ororile pe care le-a îndurat. Sau exemplul lui Nicu Steinhardt, cunoscut de toatã lumea. El a avut un moment de cumpãnã din care l-a scos tatãl sãu, atunci cînd i-a spus „sã nu fie jidan fricos”. A fost, în ce-l priveste, momentul de trezire. și treaz a rãmas în toate încercãrile prin care a trecut în continuare. Eu prefer sã zic : „trezeste-te”. Fac dihotomia aceasta, între destept si treaz. Cãci desteptul, s-o fi deșteptat el din somn, dar e încã buimac ; cel treaz de-a binelea vede însã departe.**
***
**Nu e deloc totuna s-o duci de pe o zi pe alta, înconjurat simtindu-te (doar tu, subiect adevãrat) de o masã omogenã de indivizi «oarecare», obiecte antropomorfe perfect intersanjabile, în care la tot pasul sã poti da nas în nas cu dușmanul, sau, dimpotrivã, sã trăiești din plin într-o lume familiarã, doldora de chipuri diferite unele de altele (și de tine, bineînțeles), pe care le-ai descoperit doar uitîndu-te pe tine si uitîndu-te la ele (la fiecare în parte) ca la cineva anume, cu disponibilitate si solicitudine – si cu încîntatã uimire. Cãci lumea în care ți se petrece viața e într-adevãr mai bogatã sau mai sãracã în proporție directã cu capacitatea ta de a descoperi în juru-ti miraculoasa bogăție a diferențelor, întruchipateîn tot atîtea chipuri ireductibile care, la rîndul lor, te vor descoperi pe tine, în deplinã reciprocitate, ca unic, ireductibil și de neînlocuit. Da, da : singura șansă a fiecãruia de a face parte dintr-o atare lume – re-umanizatã (si re-vrãjitã), adicã din Lumea netrucatã a lui Dumnezeu (în care sã se simtã cu adevãrat «acasã») – descoperit fiind de cãtre ceilalti drept o persoanã ireductibilã învestitã cu demnitatea asumãrii în deplinã libertate a chipului propriu si a împlinirii acestuia pînã la deplina asemãnare ; singura șansă, deci, a fiecãruia de a accede la propria-i împlinire este de a începe prin a se uita de-a binelea pe sine si de a-si întoarce privirea spre ceilalti (luati unul cîte unul), descoperindu-le fiecãruia în parte chipul propriu, unic si ireductibil – si iubindu-l în consecintã (sub acoperisul unei aceleiasi case)”./-(Firul ierbii, Scrisul românesc, 1998)
***
Mihai Sora : *O datã bine așezat în aceastã situatie de normalitate, iti vei putea spune ție însuți ceea ce Adam Michnik a ajuns (dar dupã cîte avataruri !) sã-si spunã siesi – si anume cã „nu trebuie sã luptãm pentru o societate idealã, perfectã și fãrã conflicte, ci pentru o societate conflictualã, în care conflictele pot fi rezolvate prin regula jocului democratic. Așa m-am lecuit eu de inflamarea leninistã care a marcat începutul uceniciei mele întru cele politicesti* - volumul "Despre dialogul interior. Fragment dintr-o Antropologie Metafizicã," traducere din limba francezã - Mona Antohi si Sorin Antohi, postfatã de Virgil Nemoianu, Humanitas, Bucuresti,
- Mihai Șora, (o glosă convingătoare ; zic!), despre cum : **m-am lecuit eu de inflamarea leninistã care a marcat începutul uceniciei mele întru cele politicesti.** -
***
**Douãzeci și opt de ani aveam (în urmã cu cincizeci de ani) cînd am scris aceastã carte nãbãdãioasã. Am scris-o, asa-zicînd, pe nerãsuflate : în fierbintea varã a lui 1944. Ocupația hitleristã în Franta, desi isi întetise violența dincolo de orice limite, trãgea în mod vizibil sã moarã, împreunã cu forma instituționalizată a nazismului, care-i dãduse naștere . Lumea întreagã era la o rãscruce. Viitorul nu se știa prea bine ce anume avea sã ne aducã, dar un lucru mãcar era absolut sigur: cã în nici un caz nu va readuce trecutul. Oricum, era o vreme în care cine se simțea angajat profund în soarta lumii (și care tînãr nu se simte astfel ?) avea în primul rînd de regîndit lumea din temelii, ca sã-și lãmureascã mãcar sieși drumul de urmat ; de regîndit, bineînțeles cu întreaga ființă trup și suflet ; de regîndit din încercãri și îndurãri poate mai mult chiar decît din carti și din cunostinte puse cap la cap, desi nici acestea nu lipseau.cunoștințe Opțiunea cea mai urgentã – și care trebuia cel mai repede lãmuritã – era evident opțiunea politicã. Dacã însã la întrebarea negativã : „Ce nu vrei ?”, rãspunsul era ușor de dat, în sensul cã nu trebuie sã vrei si cã, oricum, nici nu poti voi rãul ce-ți sare în ochi, rãspunsul era mult mai greu de dat în cazul întrebãrii asa-zicînd pozitive : „Ce anume e cazul sã vrei ? Încotro s-o apuci ?”Revin la acea perioadã de cumpãnã din tinerețea mea, pentru cã alegerea de atunci se configurase la intersecția unui elan cu o iluzie, iar elanul acela nu-l reneg nici în ziua de azi, cãci îl știu generos și pur; cît despre iluzie, ei bine, ea avea sã se destrame relativ repede, în contact cu o realitate, în numele ei construitã (sau pe cale de a fi construitã),dar care, la fiecare pas, o dezmintea cu o brutalã evidentã. (Mã refer, bineînțeles, vorbind despre aceastã progresivã auto-demistificare, la primii doi-trei ani care au urmat întoarcerii mele în România, în toamna lui 1948, plãnuitã de mine ca o scurtã vizitã familialã – ca sã-mi revãd părinții de care mã despãrtisem la sfîrșitul anului 1938 –, dar transformatã, fulgerãtor, într-o veritabilã sechestrare, prin inflexibila decizie discreționară a unui „aparat” inuman cãruia nimeni și nimic nu i se putea opune). Dar sã revenim, deocamdatã, la iluzia despre care vorbeam: cea din anii ocupației hitleriste în Franța Construitã în bunã parte pe neștiință, deși, într-o anumitã (chiar dacã minimã) mãsurã, și pe un refuz (neasumat ca atare), sã spunem, mai degrabã, pe o oarecare reticență de a da crezare deplinã puținelor informații – de detaliu în genere, și ca atare socotite irelevante – care o contraziceau, iluzia despre care vorbesc consta, în primul rînd, în împărțirea în douã zone antagonice – una evident neagrã, cealaltã albã - albã, cu excluderea din principiu a oricãrei nuanțe de gri – a lumii învrãjbite din care omenirea întreagã – sãtulã de ororile rãzboiului – se pregãtea sã se smulgã. Cei rãi erau asadar îngrãmãditi cu toții într-o singurã parte : erau acești ocupanți realmente dezumanizati, într-adevãr capabili de a duce la îndeplinire cele mai cumplite bestialitãti, nu numai cu sînge rece si cu conștiința sigurã de sine a autoproclamatei lor superioritãti „ariene”, ci chiar și cu aceea de a-și fi îndeplinit în felul acesta datoria. De cealaltã parte, nici un singur rãu ; numai bunii și cei mai buni posibili. („Cealaltã parte” o constituiau, evident, marile puteri angajate în lupta contra triunghiului Berlin-Roma-Tokio, iar Uniunea Sovieticã în aceeași tabãrã cu democrațiile occidentale se afla.) Desigur, încã din țară auzisem de marile epurãri din Partidul bolșevic și din Armata roșie, de la sfîrsitul anilor treizeci ; asta însã – deși îmi crease imaginea unui regim nu doar autoritar, ci de-a dreptul tiranic –, nu numai cã nu-mi impusese imaginea apocalipticã pe care avea sã mi-o impunã comunismul real (îndurat mai tîrziu pe propria-mi piele), dar nu mã fãcea mãcar sã întrevãd amploarea și gravitatea crimelor directe, a crimelor propriu-zise care apãsau pe umerii lui Stalin și ai anturajului sãu. Și asta cu atît mai mult cu cît, imediat dupã declanșarea rãzboiului germano-sovietic și rapida ocupare de cãtre Wermacht a unei bune părți din teritoriul european al colosului bolșevic, Stalin a simțit cu viclenia ce-i era proprie, cã e cazul sã ușureze temporar povara opresiunii ideologice interne, și a și usurat-o într-un mod ostentativ, deschizînd porțile bisericilor pravoslavnice și acordînd unele libertăți care pînã atunci fuseserã de neconceput. La asta se cade sã adãugãm efectul propagandistic obținut prin intensa „mediatizare” (cum se spune acum), de cãtre foștii aliați ai URSS, a acestei „liberalizãri” efectuate doar sub presiunea evenimentelor, dar care nu numai cã era deliberat supradimensionatã, dar mai era și prezentatã ca o dovadã a începutului de „umanizare” ireversibilã a unui regim pînã atunci abhorat de toți. În schimb, crimele de care se fãcuse vinovat Hitler și nazismul îmi erau prea bine cunoscute : într-adevãr, în ultimii doi ani de ocupație a Franței le-am fost, cu teroarea în suflet, potențială victimã și oricum, martor asa-zicînd cotidian, cãci nu era zi de la Dumnezeu în care sã nu-mi fie dat sã trec pe lîngã urmele unei crime, sãvîrsitã de obicei în zorii zilei (victimele fiind „ridicate” cu predilecție în toiul nopții ); ba, începînd cu primãvara lui 1943, cînd înfrîngerea Germaniei începea sã prindã chip, prindea chip de asemenea și tot ce se zvonise pînã atunci despre lagãrele de exterminare naziste, a cãror oroare avea sã fie dezvãluitã în toatã grozãvia ei de trupele anglo-americane, pe mãsurã ce înaintau spre inima Germaniei.În fond, iluzia fusese de a crede cã bolșevismul era într-adevãr totuna cu puterea sovietelor, firește adunatã la vîrf (altfel cum s-ar fi putut, mai ales la vreme de rãzboi ?), dar emanînd totuși în ultimã instanță, ca în orice democrație , fie ea și de un tip cu totul aparte, de la multitudinea însumatã a demos-ului, adicã „de jos”, de la baza piramidei. Acesta mi se pare a fi constituit punctul de plecare al supradimensionãrii figurii lui Lenin în cartea mea de acum cincizeci de ani. Nu a figurii teoreticianului cu pretenții filozofice din Materialism și empiriocriticism, desigur. Cãci punctele mele de plecare au fost cu totul altele (și oricum, toate își aveau rãdãcinile înfipte în humusul neotestamentar, în lumina cãruia era, firește, descifrat și mesajul veterotestamentar), iar marxist n-am fost niciodatã (nefiind niciodatã, nici materialist, nici monist, nici imanentist, ci mizînd întotdeauna pe transcendență), deși lucrãrile de tinerețe ale lui Marx m-au impresionat prin coincidența problematicii alienãrii (Entfremdung) – la el, firește, secularizatã din creștet pînã-n tãlpi – cu propria mea problematicã : aceea a salvãrii ontologice. Așadar nu figura gînditorului, nici mãcar aceea a teoreticianului politic, ci aceea a omului de acțiune Lenin, a politicianului care, pe muchie de cuțit, a izbutit sã rãstoarne o stare de lucruri ce pãrea înțepenită de secole și sã îndrepte cursul evenimentelor într-o cu totul altã direcție, a fost- în textul meu-supradimensionatã. El mi s-a pãrut a fi fost o figurã providentialã, iar regimul care s-a ridicat în Rusia dupã moartea lui, și mai ales dupã lichidarea trotkismului, într-un cuvînt : regimul stalinist, îmi apãrea ca o deviere monstruoasã tocmai de la ceea ce mi se pãruse mie atunci cã trebuia sã fi constituit sensul inițial (și definitoriu) al acțiunii lui Lenin. Cît despre Stalin, numele lui n-a venit nici o singurã datã sub pana mea. (Nu-i mai puțin adevãrat cã nici despre Lenin n-am mai scãpat vreun cuvînt de audã, în nãuceala care m-a cuprins dupã ce am dat cu ochii de realitatea însãsi pe care pînã atunci mã multumisem s-o imaginez). De ce, totuși mi s-a pãrut providentialã figura lui Lenin ? Poate pentru cã – în înfruntarea, pentru mine de importantă vitalã, dintre a avea și a fi – nutream convingerea cã (fie și blocat cum era, ca gînditor, de inacceptabile, pentru mine, presupoziții materialiste) el se plasa totuși cu hotãrîre, de partea lui a fi. Și evident, aici m-am înșelat amarnic. Cãci ceea ce gîndeam eu în termenii unei eliberãri de balast, în termenii unei libere autodespuieri de excrescentele încremenite ale lui a fi, tocmai pentru a nu mai fi încãtusat de funcționarea lor inerțială el gîndise în termeni de expropriere a lui a fi, de deposedare brutalã a acestuia de orice garanție asa-zicînd palpabilã a autonomiei sale ontologice, tocmai prin mijlocirea unui avut (economic) propriu, direct proporțional cu „volumul” sãu ontologic. Profunda descumpãnire, ulterioarã – cum am mai spus – întoarcerii mele în țară, a marcat și începutul limpezirii mele. Pe la sfîrșitul anului 1987 – reconsiderîndu-mi tinerețea și încercînd sã dau în vileag iluzia care a imprimat opțiunii mele de atunci stiuta direcție –, am și scris despre asta, într-o carte ce urma sã aparã cînd (șidacã !) s-o putea, și care a și apãrut, apoi, în vara lui 1990 : Eu & tu & el & ea...Citez : „Cu vreo patruzeci și ceva de ani în urmã mi s-a întîmplat și mie sã cred cã libertatea de a fi, adicã de a te împlini și de a strãluci prin aceastã liberã împlinire, de a strãluci și de a te bucura de aceastã strãlucire care peste întreaga lume se revarsã ; într-un cuvînt, am crezut cã libertatea asta, dupã care o lume întreagã tînjea la ieșirea din inomabilul tunel al unei opresiuni fãrã precedent, merita sã te angajezi într-un supliment (crezut trecãtor) de alienare, dacã acest supliment de alienare reprezenta singura cale de a ajunge la ea. (La starea de libertate, adicã). Credeam deci cã zece-cincisprezece, fie și douãzeci de ani buni puteau sã-i fie rãpiti unei generații (devenitã astfel generație de sacrificiu) pentru ca ea însãsi, la capãtul acestei plăți (partial consimțite, parțial impuse), sã se poatã bucura, alãturi de și împreunã cu generația urmãtoare (si cu certitudinea cã toate generațiile ulterioare se vor bucura din bun început și din plin), de libertatea în numele și pentru realizarea cãreia consimtise la propria-i alienare. Evident, nu mi-au trebuit chiar patruzeci de ani, nici chiar cei cincisprezece-douãzeci dinainte programați ca sã aflu...cã nu se poate cu nici un chip ajunge la libertate luînd calea alienãrii. Alienarea, o datã ce te-ai angajat în necrutãtoarele ei angrenaje, pune cãrãmidã peste cãrãmidã întru propria ei edificare și te îngroapã pas cu pas sub greutatea propriului ei edificiu ; ceea ce fusese considerat doar urgent (spartul ouãlor, de exemplu) se substituie pe nesimțit esentialului (care doar el te pusese cîndva în mișcare) (savuroasa omletã, sã zicem); mijloacele se îngroasã pe mãsurã ce se subțiază scopul inițial propus, acesta sfîrșind prin a fi dat practic uitãrii, iar golul astfel obținut fiind efectiv ocupat de mijloacele inițiale devenite ele însele scopuri (firește : neproclamate ca atare de ideologie, care – din inerție consimțită pe bazã de rea-credintã – continuã sã evoce fantoma unui scop de mult aruncat la coș, dupã ce, prin complicate medieri «logice» izbutise sã-i schimbe definiția, și deci conținutul, pînã-ntr-atît încît, de pildã, cuvîntul «libertate» sã ajungã a semnifica perfecta aliniere pe modelul însuși pe care-l constituie strivitorul edificiu al alienãrii)”. Concluzia paginii pe care mi-am îngãduit s-o reproduc aici era cã „nu se poate ajunge la libertate decît prin libertate”. Pentru ca lucrurile sã fie foarte clare, mi-as permite sã modific propozitia precedentã în felul urmãtor: la adevãrata libertate nu se poate ajunge decît printr-o libertate adevãratã. Într-adevãr, comunistul de rînd a fost învățat sã spunã (și uneori a ajuns, poate, sã și creadã) cã libertatea nu e nimic altceva și nimic în plus decît „necesitate înțeleasă , așa cum Spinoza spusese cel dintîi, iar necesitatea la care marxismul acesta de toate zilele fãcea apel, pentru a-i oferi libertății un fundal și a-i conferi astfel o iluzie de sens, nu era în ultimã instanță nimic altceva decît modul în care o colectivitate depersonalizatã (inițial prin teroare, dar mai apoi și prin efecte înlãntuindu-se și derivînd unul din altul de-a lungul timpului) impunea (devenind ea însãsi cauzã la rîndul ei) fiecãrui individ în parte pecetea depersonalizãrii (un fel de „capul plecat, sabia nu-l taie”). În mod cu totul paradoxal, și omul doldora de culturã filosoficã, impregnat, pe deasupra, de teologie scolasticã, tot ca „necesitate înțeleasă ”defineste libertatea. Numai cã, spre deosebire de necesitatea (secundã) de sorginte marxo-lenino-stalinistã, croitã pe tiparul exterioritãtii, necesitatea aceasta (primã) la care facem apel e cu adevãrat întemeietoare, în ambele sensuri ale cuvîntului : și ca punct de start, înainte de care nimic (creat) nu fusese, ante quem nemo fuit, ba mai mult : nici nu putea fi – dar și ca dãtãtoare de temeiuri (lãuntrice) pentru tot ceea ce, din acel start încoace, era susceptibil de a se desfășura în timp și spațiu. Libertatea adevãratã este, așadar, o cît mai exactã suprapunere (împlinitoare) a fãptuirii peste propriul ei temei ; împlinitoare și – evident ! – absolut neconstrîngãtoare. De ce neconstrîngãtoare ? Pentru bunul motiv cã, dacã e sã fie ceea ce – din strãfunduri – este cu adevãrat, nici o fiintã nu e pusã în situația de a se constrînge pe sine, pentru a se putea desfășura ca atare. Fãrã îndoialã, o înfruntare de tendințe și de direcții existã (ca un prealabil) în orice act liber, lupta dîndu-se între, pe de-o parte, nenumãratele tropisme exogene ce paraziteazã ființa omului și pe de altã parte, unicul ei tropism endogen (acela anume care o „pune” pe propria ei direcție, îndreptînd-o spre propria ei destinatie). A fi liber în sensul adevãrat al cuvîntului echivaleazã deci cu a înlãtura mereu exteriorul invadant (tropismele exogene) din calea interiorului constituant (tropismul endogen) și a-i lãsa acestuia cale deschisã spre propria-i exprimare. Cu alte cuvinte, libertatea adevãratã este : asumare deliberatã a propriei ființe pentru a o manifesta în afarã așa cum este ea înlãuntrul ei. Aceastã manifestare are loc în condiții de perfectã autonomie, deși libertatea vine de mult mai departe decît strãfundul lãuntrului, a cãrui manifestare tocmai ea, libertatea, o face posibilã, exercitîndu-se de fapt în cadrul rînduielii universale a teonomiei. (Cu aceastã precizare – capitalã – cã teonomia, departe de a contracara autonomia, dimpotrivã se întretese, ca sã spun asa, cu – sau mai degrabã : în – ea, întãrind-o și ajutîndu-i sã se apere de ingerintele heteronomiei.) Pentru o mai deplinã intelegere a ceea ce vreau sã spun, îmi iau îngăduința de a recurge la un model ontologic pe care îl imaginasem într-o carte apãrutã acum cincisprezece ani, deși fusese scrisã cu un sfert de secol în urmã : Sarea pãmîntului. E vorba despre o sferã, cu raza – în mod paradoxal – de valoare nulã. Infinitatea de puncte din care e alcãtuitã suprafața sferei nu e nimic altceva decît proiecția multitudinarã a centrului pe aceastã suprafatã : o proiecție care-l manifestã (sau îl exprimã) de fiecare datã sub speciile acelui punct anume, cu care de altfel se și identificã în sensul forte al cuvîntului (de vreme ce distanta dintre el și oricare din proiecțiile sale e literalmente nulã). Altfel spus : toate punctele actualizate pe suprafața sferei, în amiaza lui „este”, încep – dacã acest cuvînt îsi mai pãstreazã vreun înteles în zona pre-liminarã oricãrui început – prin a sãlãslui de-a valma în centrul sferei, sub forma unui impalpabil infinit intensiv, a unui „infinit de compenetratie”, perfect compatibil cu starea de virtualitate polimorfã, cu tenebra zãmislitoare a lui „poate fi”. Concomitent, punctele de pe suprafatã sînt în mod evident exterioare unul altuia, substantial diferite unul de altul. Raza este, cu alte cuvinte, locul geometric al interiorității ; suprafaþa, al exterioritãtii. Iar dacã ne-am desfãsura sfera pînã ce am obține din ea o planisferã, locul geometric al interiorității ar fi verticala, ca omolog al razei ; al exterioritãtii ar fi orizontala, ca omolog al suprafeței. În regim de exterioritate, adicã pe orizontalã, necesitatea (singura recunoscutã în mod curent) este constrîngãtoare. În regim de interioritate, așadar pe verticalã, necesitatea e, dimpotrivã, institutivã de contur propriu și garantã a libertății de proprie manifestare ad extra. A „înțelege” primul fel de necesitate – în sensul de : „Asta e, n-am ce-i face !” – e totuna cu a depune armele și a te preda (ca rob). A înțelege (asa-zicînd „pe dinãuntru”) cel de-al doilea fel de necesitate înseamnã, exact invers, a te elibera ipso facto de balastul exterior și a-ți asuma propria ființă, a intra în propria-ți albie și a te desfãsura dupã propria-ți lege. (Dupã propria-ți lege de fãpturã, bineînțeles ; pe care lege, din capul locului, a imprimat-o în tine, ca pe un fel de „cod genetic” – în lipsa cãruia nimic n-ai fi fost –, Cel prin care toate s-au fãcut.) Asta în legãturã cu libertatea. Dar mai era și o a doua neînțelegere între ceea ce îmi imaginasem eu, acasã fiind, și ceea ce am aflat o datã ajuns la tîrg. Neînțelegere legatã tot de un cuvînt amfibologic, și anume de cuvîntul egalitate. Într-adevãr, acolo unde eu (sub)întelegeam un fel de proportionare cît mai exactã a fiecãruia în raport cu propriu-i potential ontologic, în efortul de a-l aduce pe acesta în întregime în zona de luminã a actualității existențiale – așadar o egalitate proporțională a fiecãruia cu fiecare, mãsurati fiind cu toții (în mod diferențiat, fireste), cu propriile lor statùri potențiale –, ei bine, prin acest cuvînt de „egalitate”, socialismul în care mã trezisem înglodat (sub)întelegea o brutalã egalizare procustianã (croitã firește pe un calapod exterior ființei, și anume pe calapodul cel mai mic, la nivelul brutei supraviețuiri). Cît despre cuvîntul fraternitate, ce ar mai rãmîne de spus ? Îl concepusem inițial, așa cum era si de așteptat, ca pe o deschidere, nu numai spre pãsul, ci și spre țelul Celuilalt, al semenului și aproapelui meu adicã (spre țelul lui propriu, firește ; spre propria lui destinație ontologicã, altfel spus). De-abia aici – întors în țară sub un regim stalinist ce-si îngrosa pe zi ce trece trãsãturile definitorii –, de-abia aici am ajuns sã-mi dau seama cã vocabula „noi” (care, lãrgitã mãcar pînã la hotarele natiunii, dacã pînã la cuprinderea întregului neam omenesc e greu sã fie dilatatã, ar fi însemnat o fraternizare realã a oamenilor angajați cot la cot întru edificarea bunãstãrii interioare și exterioare a fiecãruia în parte, ba chiar și a tuturor împreunã) poate fi cea mai închisã și exclusivã dintre vocabule. De-abia aici, într-adevãr, în democrația popularã românã, m-am întîlnit pentru întîia datã cu „noi”-ul restrîns al celor ce – înstãpîniti, nu înțelegeam prea bine de ce, pe putere – tratau multitudinea de „ei” (încã depãrtati), deveniți „voi” pe mãsurã ce erau luați în colimator, ca pe o (macro)colectivitate dusmanã, trebuind a fi pe orice cãi supusã voinței lor inflexibile de a rãmîne stãpîni discretionari pe situatie.„Fraternitatea” devenise astfel simplu liant de interese pentru o formațiune umanã restrînsã, al cãrei nume adevãrat era de gãsit la intersectia cuvintelor: bandã, gang și gașcă , cu o preponderentã marcatã a termenului mediu, conferind extremelor coeziune maximã și ceea ce francezii numesc "la force de frappe" – zdrobitoarea loviturã a glontului care nu iartã. Iar la nivelul lui „voi”, a multitudinii inombrabile a celor năpăstuiți, fraternitatea – care ar fi putut eventual face minuni de reactivitate dacã apãsarea de sus în jos ar fi fost executatã instantaneu pînã la capãtul ei extrem – a fost fãrîmitatã și ticãlositã printr-o lentã uzurã, obținută pas cu pas, „favorizînd” cvasi-insensibil, cînd pe unii în dauna altora, cînd pe altii în dauna unora, si apãsîndu-i alternativ, cu o agresivitate savant dozatã, dar întotdeauna implacabilã. De fapt, în socialism, marea gresealã a naivilor (de care, vai !, nu mi-am dat seama pe loc) era de a se lãsa ademeniti de cuvinte. Eliberarea de toate aceste mirobolante constelații verbale („des lendemains qui chantent”, „de la fiecare dupã putintã, fiecãruia dupã trebuintã” etc. etc.) nu se putea însã obține decît dupã o prealabilã pãtrundere a subîntelesurilor lor, iar aceastã pãtrundere nu o puteai face rãmînînd strict la nivelul analizei semantice, ci doar încercîndu-le – pe propria-ți piele – efectele. Numai asa, într-adevãr, îndurînd adicã urmãrile reale – si absolut neașteptate – a ceea ce apucasesi sã visezi despre un posibil optimum generalizat, iti puteai da seama de acel pessimum inconceptibil care zãcea în strãfundul Utopiei. Numai așa puteai ajunge la înțelepciunea de a te împãca, în pofida setei de Absolut, cu imperfectiunile supãrãtoare – dar autoreglabile – ale societății omenești, compusã din indivizi cu interesele cele mai diverse (ba chiar divergente), dar care își gãsesc mereu, ca de la sine, punctul mobil de echilibru dinamic, prin efectul cvasi-miraculos al unei mîini invizibile. Numai dupã ce îți vei fi dat seama cã „utopia nu poate fi construitã fãrã teroare și...curînd, teroarea e singurul lucru care mai rãmîne”1 , numai atunci te vei elibera cu totul de dorința de a transpune Absolutul (desigur secularizîndu-l, deci întorcîndu-l pe dos) pe orizontala vieții relaționale a omenirii. Cãci exact invers se produce inserția Absolutului în universul creat : nu direct si brutal, prin organizarea „rațională” a inter-relatiilor umane, ci pe verticalã, printr-o insinuare împlinitoare în intimitatea persoanei ireductibile, cãreia, departe de a-i stirbi astfel libertatea, dimpotrivã, i-o potenteazã. La înțelepciunea asta politicã a mersului cu picioarele pe pãmînt nu vei putea ajunge însã decît dupã ce încercarea-îndurarea realității brute îți va fi coborît capul „din nori”, unde-l proiectasesi, si ți-l va fi pus, în sfîrsit, pe umeri. O datã bine așezat în aceastã situatie de normalitate, iti vei putea spune ție însuți ceea ce Adam Michnik a ajuns (dar dupã cîte avataruri !) sã-si spunã siesi – si anume cã „nu trebuie sã luptãm pentru o societate idealã, perfectã și fãrã conflicte, ci pentru o societate conflictualã, în care conflictele pot fi rezolvate prin regula jocului democratic. Așa m-am lecuit eu de inflamarea leninistã care a marcat începutul uceniciei mele întru cele politicesti. Cel mai bine e sã închei aici. **
***
("Există, în Pascal, o propoziţie pe care adesea îmi place s-o citez: „Tout se tient!“, „Totul se ţine!“, s-ar traduce în grabă. În realitate, este altceva acolo: „Totul se leagă şi se întrepătrunde.“ Fiecare element al unui întreg se potriveşte cu tot restul elementelor pentru a da un întreg rotund, împlinit. Întocmai cum era bandoul pe care mi-l lega Mama, seară de seară, ca să-mi ţină urechile lipite de cap.")
https://humanitas.ro/humanitas/carte...eaabxnj3I8BvYI