[Pashpix]

Vaslui, personajul lui Corneliu Porumboiu

Decor pentru ultimul succes al regizorului român la festivalul de la Cannes, Vasluiul este scena filmelor celui mai celebru localnic. Porumboiu are maşina înmatriculată în singurul loc pe care îl numeşte „acasă“.

Zilele acestea, „Poliţist, adjectiv“ rulează deja în cinematografele din Bucureşti, iar românii se familiarizează cu filmul de succes al lui Porumboiu. Odată cu recunoaşterea internaţională de care s-a bucurat la Cannes, venită din partea celor mai autorizate voci ale criticii americane şi europene, şi materializată în Premiul Juriului la secţiunea „Un Certain Regard“ şi premiul FIPRESCI al aceleiaşi secţiuni, filmul mai reuşeşte ceva: începe să atragă masiv şi public nespecializat, căruia poate stilul de cinema minimalist i-a fost străin sau i s-a părut inaccesibil.

Bineînţeles, faptul că Vasluiul, un târg de provincie din Moldova, fruntaş în topurile sărăciei şi şomajului, face a doua oară „ravagii“ la Cannes - prima oară cu multpremiatul „A fost sau n-a fost?“ - este şi el aproape un record. „Acolo eram la mare cu băieţii mei.“ În fotografia înrămată, doi puşti zâmbesc cuminte, încadrându-l pe tatăl lor. Nu au mai mult de 10-12 ani. După două decenii şi ceva, unul dintre ei a devenit un regizor de succes şi celălalt, un manager foarte bun. Cum era Corneliu când era doar un puşti? „Era un copil foarte cuminte. Niciodată nu a făcut vreo mare boacănă, era liniştit. Amândoi erau aşa. Chiar dacă eu mereu am avut o funcţie importantă - când erau ei mici eu eram director de întreprindere – şi asta le dădea un anumit statut, ei erau la locul lor, mereu cu bun-simţ".

Acum, odată cu succesul fiului său, cunoscutul afacerist Adrian Porumboiu s-a transformat în limbaj jurnalistic în „tatăl lui Corneliu Porumboiu“ dar asta pare să-i aducă mai multă bucurie decât orice altceva. Cu figura scăldată într-un zâmbet sănătos, Adrian Porumboiu recunoaşte că soţia lui a fost confidenta şi sfătuitoarea lui Corneliu. În vacanţe, copilul Corneliu Porumboiu mai mergea la bunicii din partea tatălui, într-un sat din zona Buzăului. A fost foarte ataşat de ei şi de locurile acelea. Dar parcă tot la Vaslui îi venea să se întoarcă. Unul dintre copii, Octavian (n.r. fratele lui Corneliu) i-a călcat pe urme, celălalt a ales un domeniu de creaţie. „Corneliu a testat mai multe, până a găsit ceea ce îi place cu adevărat. A fost fotbalist câţiva ani buni, apoi a dat la ASE, la management. Abia după aceea a descoperit filmul.“ Dar de ce relaţia lui cu cinematografia a început la Vaslui şi, mai ales, de ce a continuat tot acolo? Scurt metrajele „Pe aripile vinului“, „O călătorie la oraş“, mediu metrajul „Visul lui Liviu“, filmele „A fost sau n-a fost?“ şi proaspătul „Poliţist, adjectiv“, toate sunt filmate acolo.

Tatăl găseşte explicaţia acestei situaţii în… genetică. „Vreau să vă spun că, de-a lungul carierei mele, am primit foarte multe oferte profesionale. M-au chemat ba la Iaşi, ba la Bucureşti, ba la Timişoara. Nu am putut să plec. Este o greutate a locului care mă ţintuieşte aici. Cred că Corneliu m-a moştenit. El pe unde se duce, poartă Vasluiul după el“. Tatăl îşi aminteşte momentul când în viaţa fiului său s-a întâmplat prima renunţare, care l-a adus mai aproape de drumul cinematografiei: „Avea vreo 16 ani. Erau deja câţiva ani de când el juca mult fotbal. Avea zilnic antrenamente. Odată, a venit la mine şi m-a întrebat: tată, crezi că am şanse să ajung un mare fotbalist? Şi i-am zis atunci să se apuce serios de carte.“ I-a sugerat fiului să se apuce de o facultate „serioasă“, şi aşa a ajuns Corneliu Porumboiu la Facultatea de Management din Bucureşti.


Ajuns student în Bucureşti, la ASE, realizează că nici acesta nu e drumul lui. Lipseşte de la cursuri şi în timpul lor stă şi citeşte. Mai iese prin oraş cu prieteni din Vaslui, citeşte iar. Într-o zi, ritmul se rupe. Vărul lui îl invită la un film. „Am mers la Cinematecă pentru prima oară. Am văzut atunci «La dolce vita» şi totul a căpătat alt sens. Regizorul Federico Fellini, Marcello Mastroiani şi Anita Ekberg, actorii din rolurile principale, îi schimbă nordul busolei.

De atunci, la două zile era la film. Avea 18 ani şi începea relaţia lui specială cu cinematografia. „Până atunci, cultura mea în acest domeniu se reducea la «Pasărea spin» şi filmele de karate. La Cinematecă am văzut filmele lui Fellini, filmele cu Chaplin, filme ruseşti, filme poloneze, majoritatea capodoperelor cinematografice clasice“. Era plăcerea minunată a educării unei pasiuni, pe care Porumboiu a cultivat-o în toţi cei patru ani de management, pe care cu chiu cu vai i-a terminat. După absolvire, dă la UNATC, dar fără succes. Mai încearcă o dată anul următor şi reuşeşte. În anul doi de facultate debutează cu scurt metrajul „Grafitti“, anul următor cu „Love Story“, urmează „Post telefonic suspendat temporar“ şi „Pe aripile vinului“, iar în 2003 scurtmetrajul „Călătorie la oraş“, lucrarea lui de diplomă, cu care obţine prima distincţie din carieră, premiul al doilea la secţiunea „Cinefondation“ a festivalului de la Cannes. Zarurile fuseseră aruncate.

„La un moment dat, începusem cinci scenarii. Mai adaugam la ele, mai scoteam. Nu-mi plăcea nici unul, aşa că într-o zi le-am şters pe toate. Abia când am făcut asta mi-am dat seama că toate se petreceau în Vaslui.“ În maşina lui Porumboiu, înmatriculată bineînţeles tot acolo, intră pe geam blocurile aliniate comunist ale oraşului. „Pe strada asta am tras cadre pentru «A fost sau n-a fost?». Beculeţele care se aprind din film sunt pe strada unde am copilărit. E o zonă pe care o ştiu pe de rost şi cumva îmi vine mereu în minte.“

În zona gării a filmat o bună parte din filajele din „Poliţist Adjectiv“, foarte aproape de blocul în care a stat cât a fost copil. De altfel, pe acoperişul blocului său turn a filmat cea mai mare parte din mediumetrajul său, „Visul lui Liviu“. De fapt, peste tot în jur, sunt cadre care compun filmele lui Porumboiu. „Uite, duba asta albastră părăsită a intrat foarte bine în cadru. În tot griul acesta, e o pată de culoare care m-a ajutat. Pe acolo îl urmăreşte Cristi (n.r. poliţistul din film, interpretat de Dragoş Bucur) pe Victor, adolescentul care fumează joint. Iar de partea cealaltă a blocurilor este restaurantul «Magnolia», unde se întâlneşte Cristi cu turnătorul lui Victor.“

De fapt, Porumboiu îşi alege toate locurile şi scenele inconştient. Ele sunt cu el, fac parte din el şi doar le scoate la suprafaţă. „Cunosc fiecare centimetru de stradă. Îi cunosc pe oamenii de aici foarte bine, am mulţi prieteni care mi se deschid. Aflu de fiecare dată poveşti. În Bucureşti nu am o viaţă socială sau… Plec dimineaţa la birou, scriu opt ore sau cât pot şi mă întorc seara acasă.“

În „Poliţist, adjectiv“ sunt două cadre lungi de 11 minute fiecare, iar până la prima replică a unui personaj trec nu mai puţin de opt minute. Tehnică ce poate lesne plictisi, dacă nu e făcută cum trebuie. „Am avut emoţia aceasta, că poate e prea mult… Dar am fost mai preocupat să găsesc ritmul interior al filmului, ritmul oraşului. De fapt, asta spune foarte mult despre genul meu de cinema, deconstructivism. Mi-am zis: «ăsta e Cristi».

În filajele acelea, uneori plictisitoare, în care nu se întâmplă nimic, în rapoartele pe care le scrie în fiecare zi. Adevărul unui personaj este în gesturile mici.“ De aceea îl vedem pe Cristi mâncându-şi efectiv cina, cu felul unu şi felul doi, de aceea ne plimbăm cu el minute în şir pe străzile Vasluiului, de aceea îl vedem iritat de melodia romanţioasă a Mirabelei Dauer, „Nu te părăsesc, iubire“, pe care soţia lui o ascultă pe „repeat“, toată seara.

Pentru că poliţistul caută sensurile meseriei lui, se frământă, nu are un răspuns la întrebarea e bine să fiu poliţist şi să aplic legea asta, sau nu? Pentru că această lege trimite un puşti de liceu la închisoare pentru un joint. „Într-o lume fără sensuri, şeful lui îi dă unul. Aşa e just, aşa e legea. Noi suntem poliţişti, deci noi aplicăm legea. Şi astfel convins, nu se lasă de meserie. Într-o cheie clasică de film policier, ar fi renunţat. Dar în realitate, câţi dintre noi ar fi făcut gestul acesta?“