|
The Passenger
Mă aflu încă sub vraja secvenței finale, memorabile, în opinia mea. O secvență care rezumă atmosfera întregului film. Melancolia finalului m-a dus cu gîndul la Easy Rider. Pasagerul a ajuns la finalul călătoriei, după ce a renunțat la tot. Meseria de jurnalist presupunea implicare, afirmare, lupta pentru un crez. În momentul în care facem cunoștință cu jurnalistul nostru, acesta se află într-un teritoriu arid, atît la propriu cît și la figurat. Simte că nu mai are rost să continue. Și, printr-un concurs de împrejurări, devine un „călător” în viața altcuiva, evadează într-o existență pe care o credea lipsită de complicații. Se dovedește însă că nu e așa.
Scenaristul filmului afirmă în comentariul audio că, inițial, povestea conținea mai multe elemente de thriller. Antonioni a ales în schimb o altă cale. Pericolul, dacă există, se află undeva în plan secundar. Povestea lasă loc feeling-ului. Măiestria regizorală e evidentă pe tot parcursul filmului, în acest sens, astfel încît ceea ce nu se întîmplă devine mai interesant decît orice secvență de acțiune. Este o realitate turată în ritmul personajului principal.
Veriga slabă e Maria Schneider, care strică toată atmosfera, cel puțin mie așa mi s-a părut, pare o refugiată dintr-un film porno al decadei respective. Nu m-am omorît niciodată după ea. Nice tits, but that’s about it...
|