[victor_homescu]

??*126 de ani;<<„Teatrul trebuie să fie poate nu o tribună, dar în orice caz un loc din care să se poată învăţa ceva. Să fie dominat de o credinţă şi să stea la baza unei credinţe. Altfel, se înjoseşte, îşi murdăreşte numele.">> ??* Victor Ion Popa <<Arta nu este un lux, nu mai aparţine celor puţini - ci e dreptul tuturor - o şcoală de suflete formate - o hrană necesară ca aerul şi lumina. Arta, acest fum ușuratic și frumos al trăirii, durează peste veacuri și e singura carte de vizită pe care o poate depune un neam la poarta veșniciei.>>; comandant de pluton in luptele de la Marasesti si Oituz, scrie "Gândirea năpraznică" și "A fost odată un război", hăruit om de teatru - ,,Locuia, fiind director, într-un mare şi vechi bloc al teatrului, în care erau găzduiţi aproape toţi actorii. Lîngă cele două camere ocupate de el, se aflau atelierul teatrului şi magazia de decoruri. Nopţile, Victor Ion Popa şi le petrecea în acest atelier. Trimitea lucrătorii la culcare, iar el..ce credeţi că făcea ? Făcea pe tîmplarul, pe dulgherul, pe tapiţerul...Era, în acelaşi timp, croitor şi zugrav. Era de toate. Ştia să întindă şi tapete. Numai cizme pentru costume nu mi-aduc aminte să-l fi văzut cusînd.“;V.I,Popa recunoștea - "Eu am muncit mereu, și niciodată n=am știut ce e vacanța."
Eugen Lovinescu :**Dl Popa - un admirabil caricaturist, desenator si creator de statuete expresive. Puțini știu că dl.Popa a debutat prin a fi actor si ca e uneori și poet. Mai rămânea să găsim în acest tânăr atat de dotat și un autor dramatic. Premiată anul trecut (piesa Ciuta, 1922), de critica dramatică a zilelor noastre (premiul Societatii criticilor), Ciuta a vazut lumina rampei anul acesta, nu numai in concertul de elogii al presei cotidiene, dar și la adăpostul unei remarcabile favori publice.**; V.I.Popa primește Marele premiu Caragiale.
***
"Valerim și Valer-Doamne", 1933 - "Capodopera epică a lui Victor Ioan Popa, un admirabil roman țărănesc și polițist, amintind, dar nu intr-un spirit de imitație de Baltagul domnului M.Sadoveanu" - reține Șerban Cioculescu.
***
**Urgia lui Dumnezeu n-o tămăduieşte gura oamenilor", acesta i-a fost gîndul, tot timpul procesului. Căci, în cugetul lui Manlache, toată întîmplarea grozavă n-a fost decît o pedeapsă binemeritată, pentru nişte păcate pe care nu şi le ştia, ori nu voia să ie ştie. Şi astfel, uriaşul acesta cu pumnii de fier s-a dus la ocnă blînd ca un copil, fără să crîcnească împotriva urgiei ori a greului de muncă de acolo, cum nu crîcnise împotriva vrerii lui Dumnezeu. Ceea ce ştia numai el singur era de ajuns să îndreptăţească şi nefericirea, şi osînda. Avusese toată viaţa porniri sîngeroase. îl împiedica de Ia înfăptuire doar frica altora în faţa pumnului şi furiei lui. De aceea cînd ucisul a scos cuţitul din teacă, Manlache a gemut ca o fiară bucuroasă. În sfîrşit avea protivnic, aşa cum îi dorise inima. îl avea şi nu I-a scăpat. A trăsnit o singură dată cu săcurea şi I-a făcut zdreanţă roşie, cursă la pămînt, fără nici o părere de rău. Dar nu s-a ştiut niciodată că lovitura a fost trasă cu colţul muchii, iar nu cu ascuţişul, cum a spus uşuratecul raport legist, cum nu s-a ştiut nici că ucisul fusese, înainte vreme, ibovnicul nevestei lui Manlache.**
***
**La început, domnul Elefterescu - fercheşul judecător din Tecuci, căruia procurorul îi dăduse ră?*vaşele, ca unul ce instruia afacerea toată - a bănuit că scrisorile sînt ticluite chiar de Manlache Pleşa, de prin locurile pe unde o fi fost el ascuns, ca să deruteze cumva cercetările sau convingerile anchetatorilor. Dar prietenul dumisale, domnul Virgil Predescu, profesor la gimnaziu şi om cu porniri scriitoriceşti, interesat de legenda lui Manlache, de care auzise multă vreme vorbindu-se, i-a cerut să-i dea voie, într-o zi, să vadă dosarul crimei. Pe domnia-sa îl interesase repeţirea sistemului de ucis, adică stă?*ruinţa lui Manlache în uciderea cu muchea săcurii şi nu cu ascuţişul ei - cum era firesc. Asta îi sugerase lui Virgil Predescu o dramă, pe care voia s-o intituleze : Muchea de secure sau Muchea securii - forma definitivă nu era încă dată. Judecătorul i-a întins dosarul, zîmbind pe sub mustaţă de ingenuitatea prietenului său. Pentru un magistrat ca el, cazul Manlache era simplu şi la fel cu toate cazurile de criminali recidivişti. Aceasta, cu atît mai mult, cu cît descripţia fizică a lui Manlache semăna în chip desăvîrşit cu unul din tipurile descrise de Lombroso în cartea lui nemuritoare. Spiritului real al magistratului avea deci motiv întemeiat să i se pară comică încercarea lui Predescu, care ţinea morţiş să scoată un personaj literar dintr-un ucigaş banal şi etichetat. - Ia seama, magistre, să nu faci una din acele groaznice greşeli judiciare care osîndesc pe veşnicie judecătorul şi dau slavă osînditului..a încheiat Virgil Predescu, bătîndu-l pe umeri. Eu sînt fericit că mi s-a deschis perspectiva asta, fiindcă, din punct de vedere literar, e o lovitură neaşteptată. Dar tu, bagă de seamă să nu cazi singur victimă, făcînd o victimă nevinovată. Omul tău, după dosar, îmi aminteşte prea mult pe Valjean al lui Victor Hugo.**
**Ofiţerul îl aştepta să cadă. Zadarnic. Nici nu se clintea. A tras încă o dată, ca în lemn. Manlache a încleştat dinţii şi a scrîşnit cu barba înfiptă în piept :— Aşa ! Aici !...Trage ! Ca o maşină, acela a tras iarăşi. Atunci uriaşul a pornit spre el, cu paşi rari şi grei — sub care tremura pămîntul.— Trage !...Degetul ofiţerului a tresărit pe trăgaci, ca la poruncă. Focul a pornit...Iar Manlache venea, venea, venea, crescînd nesfîrşit, ca o iazmă, în ochii înceţoşaţi de prăpădul groazei. Paralizat, ofiţerul a scăpat revolverul, mîinile au bălăbănit de două ori în gol, s-au frînt fulgerate de dambla, genunchi iau scăpătat... Mîna lui Manlache era ca un ştreang. Un zvîcnet, un sughiţ scurt l-a întins pe spate şi a rămas aşa, acolo, cu ochii deschişi mari spre cer, cu Firicel alături...în zece lacuri de sînge, ca un butoi de spaimă, din care ţîşneşte viaţa prin zece vrăni deodată..— De ce ai făcut asta, Manlache ? Dar uriaşul nu mai auzea. Manlache se stingea încet şi fericit, zîmbind cu ochii turburi şi buni, care nu mai desluşeau nimic dincolo de ei, unor vedenii liniştite şi blajine, ce-i purtau sufletul undeva, în sus, sprea ceaţa cerului încruntat.**
***
((Dar în pîcla domoală din el, acolo unde mai licărea pîlpîirea unei flăcări de lumină, un copilaş cu picioruşe subţiri cînta neauzit din buze fragede, cu ochii prinşi pe lacrima de argint, rourată în mînuţa cît o frunză de grîuşor. Iar cîntecul acela, ca şi cînd ar fi fost cel din urmă paznic al vieţii, ieşea strop cu strop din gura lui, mai rar, tot mai rar, mai încet, tot mai încet, şi se ridica plutind uşor, undeva, înspre înaltul cerului, după Vasîle. după Rusanda, după Firicel şi după roată osînda din viaţa chinuită a lui Manlache Pleşa. Şi aşa, şedea acolo, într-o linişte mare, mîngua spinarea frîntă a lui Firicel, samănă tuturor zilelor lui, şi murea şoptind încet, să n-audă decît lumea mai bună spre care se ducea :
„După dealul...
Velerim şi...
Şi cu poarta...de...tă-mi-ie...
...Doamne...")
***
??*Victor Ioan Popa :<Take, Ianke și Cadâr>*Vezi înaintea ochilor un şir de case ca şi cum le-ai privi din stradă. Sînt acolo trei prăvălii modeste, de tîrguşor provincial. Întîia este a lui Take, a doua este a lui Ianke şi cea din urmă şi micuţă de tot a lui Cadîr. Casa lui Take şi a lui Ianke sînt construite absolut la fel, numai ca sînt cu totul altfel zugrăvite. De pildă, zidurile casei lui Take sînt roşii, iar tabla de pe acoperiş albă, pe cînd casa lui Ianke are zidurile albastre şi tabla de pe acoperiş roşie. Firma lui Take, pe care-i scris doar: „La Take” e neagră cu litere galbene, iar a lui Ianke e galbenă cu litere negre. Casuţa micuţă a lui Cadîr şi firma lui au luat de la fiecare cîte o culoare. Aşa de pildă zidurile sînt roşii, tabla neagră, firma galbenă cu litere albe. Take şi Ianke ţin mărfuri la fel, coloniale, un pic de fierărie şi mărunţişuri de marchitănie. Numai Cadîr are specialitatea naţiei lui: cafea, rahat şi tot felul de dulciuri. E vreme de vară. Toate cele trei prăvălii au perdele în faţa, cît ţine micul trotuar provincial – fireşte şi ele deosebit colorate. E cald şi zăpuşeală. Ghiceşti apropierea serii - dar vipia nămezii s-a prelungit pînă aici. Poate să fie ora cinci. Uliţa e pustie şi nu se aude decît foarte departe - undeva - cîntecul trist al unei flaşnete. Toţi trei negustorii, uşor si comod îmbrăcaţi de vară, dormitează pe scaune înadins puse în faţă, fiecare la prăvălia lui.*