"Sein und Zeit", 44 de ani de la moarte, "Ce este «fiinţa»?..Fiinţa este transcendens-ul pur şi simplu.", moare la Freiburg pe 26 mai 1976, Martin Heidegger, născut în Messkirch (landul Baden-Wurttemberg), la 26 septembrie 1889, filosoful postmodernist german, ontolog, fenomenolog şi existențialist : notat (dedicatie) -Todtnauberg, Pădurea Neagră, 8 aprilie 1926. cu toată admiraţia şi prietenia lui Edmund Husserl - (Întrebarea poartă asupra fiinţei omului în întregul lui, pe care suntem obişnuiţi să-I concepem ca unitate trup-suflet-spirit), A studiat teologia şi filosofia la Universitatea din Freiburg, fost asistent al lui Husserl (1923‐1928), profesor la Universitatea din Marburg (1928‐1946) şi la cea din Freiburg (1946‐1951). i s‐a interzis să predea între 1952‐1976. - din fundamentala scriere filosofică a sec.XX- "Fiinţă şi timp :**Fiinţa este de fiecare dată fiinţa unei fiinţări. Fiinţarea poate foarte bine să fie determinată în fiinţa sa, fără ca pentru asta să trebuiască să dispui de un concept explicit al sensului fiinţei. Această fiinţare, care suntem de fiecare dată noi înşine, şi care, printre altele, deţine posibilitatea de a fi a interogării, o concepem terminologie ca "Dasein "/ "om". În?*ţelegerea fiinţei este ea însăşi o determinaţie a fiinţei "Dasein"-ului. "Dasein"-ul (omul) este de fiecare dată, în fiinţa sa factică, aşa cum el a fost deja şi "ceea ce "el a fost deja. Explicit sau nu, el este trecutul său. Şi aceasta nu se întîmplă doar în sensul că trecutul se furişează, aşa zicînd, "în urma" lui, că el posedă un trecut precum o calitate simplu-prezentă, care cînd şi cînd s-ar face simţită în el. Dasein-ul (omul) "este" propriul său trecut în modul fiinţei sale, care, în linii mari spus, "survine" de fiecare dată pornind din viitorul său. Fiinţarea este cea căreia, aşa zicînd, i se cere socoteală în privinţa fiinţei sale. Insă dacă ea trebuie să poată revela în chip nefalsificat caracteristicile fiinţei sale, atunci ea trebuie, în ce o priveşte, să fi devenit mai întai accesibilă aşa cum este în ea însăşi. Fiinţa fiinţării nu "este", ea însăşi, o fiinţare. Fiinţarea suntem de fiecare dată noi înşine. Fiinţa acestei fiinţări este de fiecare dată "a mea". Ţine de fiinţa acestei fiinţări ca această fiinţare însăşi să se raporteze la fiinţa sa. Dasein-ul există. Dasein-ul este apoi fiinţarea care sunt de fiecare dată eu însumi. Dasein-ului care există îi aparţine faptul-de- a-fi-de-fiecare-dată-al-meu ca o condiţie a posibilităţii autenticităţii şi neautenticităţii. Dasein-ul există de fiecare dată în unul dintre aceste moduri, respectiv în nediferenţierea lor ca moduri. Însă aceste determinări ale fiinţei Dasein-ului trebuie acum văzute şi înţelese a priori pe baza constituţiei de fiinţă pe care o numim *faptul-de-a-fi-în-lume*. Fiinţei Dasein-ului îi aparţine înţelegerea fiinţei. Înţelegerea a ceva îşi are fiinţa într-o capacitate de înţelegere. Dacă Dasein-ului îi revine în chip esenţial felul de a fi al faptului-de-a-fi-în-Iume, atunci din conţinutul esenţial al înţelegerii fiinţei face parte înţelegerea faptului-de-a-fi-în lume. Lumea nemijlocită a Dasein-ului cotidian este lumea ambiantă.**
***
**Dasein-ul/omul este în chip esenţial fapt-de a-fi-laolaltă. Grija-pentru-ceIălalt se dovedeşte a fi o constituţie de fiinţă a Dasein-ului care, potrivit diferitelor sale posibilităţi, este tot atît de strîns legată de fiinţa acestuia raportată la lumea preocupării sale, cît şi de fiinţa autentică raportată la sine însuși.Faptul-de- a- fi-unul- -Iaolaltă-cu-altul se întemeiază în primă instanţă, şi adesea chiar exclusiv, în acel ceva care -în cuprinsul faptului- de-a a- fi- unul laolaltă-cu-altul -constituie obiectul preocupării comune. Un fapt-de-a-fi-unul-Iaolaltă-cu-altul care rezultă din aceea că toţi fac acelaşi lucru nu numai că se menţine cel mai adesea în limitele exteriorităţii, ci se întîmplă să ia forma distanţei şi a rezervei. Faptul = de = a = fi = unul-Iaolaltă-cu-altul al celor care sunt prinşi în aceeaşi treabă se hrăneşte adesea doar din neîncredere. Invers, angajamentul comun pentru aceeaşi cauză este determinat de felul în care fiecare, de fiecare dată, şi-a asumat Dasein-ul propriu. Abia această solidaritate autentică face cu putinţă adevărata supunere la obiect care îl eliberează pe celălalt în libertatea sa pentru el însuşi.(..) Ca fapt = de= a = fi = unul-laolaltă-cu-altul cotidian, Dasein-ul se află sub autoritatea celorlalţi. El însuşi nu este; fiin?*ţa i-a fost confiscată de către ceilalţi. Bunul plac al celorlalţi dispune de posibilităţile de fiinţă cotidiene ale Dasein-ului. Aceşti ceilalţi nu sînt nişte alţii determinati. Dimpotrivă, oricare altul poate să-i reprezinte. Hotărîtoare este numai dominaţia inaparentă a celorlalţi, preluată deja în chip nevăzut de Dasein-ul ca fiinţă-laolaltă. "Fiecare dintre noi" (man selbst) aparţine celorlalţi şi le consolidează puterea. "Ceilalţi", numiţi astfel pentru a ascunde apartenenţa noastră esenţială la ei, sînt cei care, în primă instanţă şi cel mai adesea, "sînt prezenţi-aici" în faptul = de = a = fi = unul -laolaltă -cu -altul cotidian. "Cine"-le nu este nici cutare şi nici cutare, nici "fiecare dintre noi", nici cîţiva şi nici suma tuturor. "Cine"-le este neutrul, impersonalul "se". Faptul-de-a-fi-sine autentic nu se întemeiază pe o stare de excepţie a subiectului, una desprinsă de impersonalul "se", ci este o modificare existenţielă a impersonalului "se" ca existenţial esential.**
***
** Adevăr "există" (es gibt) numai în măsura în care si atîta vreme cît este Dasein. Fiinţarea este numai atunci descoperită şi numai atîta vreme deschisă cît este în genere Dasein. Legile lui Newton, principiul noncontradicţiei, fiecare adevăr în genere sînt numai atîta vreme adevărate cît Dasein-ul este. Înainte ca Dasein-ul în genere să fi fost şi după ce Dasein-ul în genere nu va mai fi, nici un adevăr nu a fost şi nici unul nu va mai fi, deoarece în aceste cazuri el nu poate fi ca stare de deschidere şi stare de descoperire. înainte ca legile lui Newton să fi fost descoperite, ele nu erau "adevărate"; de aici nu rezultă că ele erau false şi nici că ele ar deveni false dacă, ontic vorbind, nu mai este posibilă nici o stare de descoperire. Tot astfel, nu trebuie cîtuşi de puţin să ne imaginăm că o asemenea "îngrădire" reprezintă o diminuare a faptului - de-a-fi-adevărat propriu "adevărurilor"/**Fiinţa - şi nu fiinţarea - "există" (es gibt) doar în măsura în care este adevăr. Şi adevărul este numai în măsura în care este - şi câtă vreme este - "Dasein."**
***
**A muri nu înseamnă oare a pleca din lume, nu înseamnă a pierde faptul-de-a-fi-în-Iume? Totuşi, fiinţa celui mort, ca ființă- care-l nu- mai-este-în-Iume, continuă să fie - dacă e înţeleasă într-un mod extrem - o fiinţă, numai că în sensul de doar-simplă-prezenţă a unui lucru corporal, aşa cum poate fi el întîlnit. Cînd ceilalţi mor, putem experimenta acest straniu fenomen de fiinţă ce poate fi definit ca transformare a unei fiinţări ce are felul de a fi al Dasein-ului (în speţă al vieţii) în fapt- de-a- nu- mai-fi-Dasein. Sfirşitul fiinţării ca Dasein este începutul fiinţării ca simplă-prezenţă.**
///
( Faptul-de-a-sfîrşi al vie?*ţuitoarelor l-am numit pieire. Moartea este o posibilitate de fiinţă pe care Dasein-ul însuşi are de fiecare dată să şi-o asume. Cu moartea, Dasein-ul stă în faţa lui însuşi în putinţa lui de a fi cea mai proprie Dasein-ul îşi are şi el moartea sa fiziologică, asemenea oricărei vieţuitoare; dar el o are nu într-o izolare ontică, ci codeterminată de modul său originar de a fi. Şi în măsura în care este aşa, Dasein-ul poate la rîndul său să sfîrşească, fără ca propriu-zis să moară, deşi, pe de altă parte, ca Dasein, el nu piere pur şi simplu. Acest fenomen intermediar îl desemnăm prin cuvîntul deces. Iar termenul a muri este folosit pentru acel fel de a fi în care Dasein-ul este întru moartea sa. De aceea trebuie spus: Dasein-ul nu piere niciodată.)
**
- "Fiintă şi timp" /Martin Heidegger; trad. din germană Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă. - Bucureşti: Humanitas, 2003 -
https://24pharte.ro/interviu-cu-mart...SabfBznKy2KYug