fara sa vreau sa supar vreunul din numerosii fani ai productiilor A24, prezint doar parerea mea, zic eu, argumentata. No offence!
Hereditary (2018)
Inca de la inceput vreau sa imi exprim bucuria nedisimulata cu privire la “veridicitatea” faptelor din povestirea pe care tocmai am urmarit-o. Evenimentele nu sunt rezultatul vreunui delir sau intamplari onirice despre care sa ai dubii cum ca ar fi fost reale, desi au fost multe momente in care am avut impresia ca asta va fi turnura pe care o va capata explicatia logica a povestirii; acea concluzie finala pe care o tragi in cazul filmelor cu final deschis. Marturisesc sincer ca am cam obosit sa tot vad astfel de realizari in care trebuie sa pui la indoiala tot ceea ce ochiul vede pentru ca intelesul suprem e undeva in alta parte, nu in imaginile propriu-zise. In care privitorul trebuie sa isi reconstruiasca altfel povestea ca ea sa aiba inteles iar trimiterile, simbolismele si indiciile au un rol mai important decat “realul” din film. Mai vreau sa vad si regizori care sa isi asume povestea si nu sa o plaseze in carca privitorului, ca doar si-o fauri el un film in capul lui.
Hereditary nu este despre dementa si inchipuire, asta pana cand vreun tulburat nu ar vrea sa ii dea si o astfel de interpretare, tinand cont ca elemente pentru a abera exista in lucrare, unde o lume paralela, in miniatura, misuna prin aproape fiecare cadru al filmului. Faptic, Regele Paimon este o figura mitologica mentionata inca din secolul 12. Un print al intunericului care are abilitati cognitive absolute. Cunostintele acestei legendare figuri sunt exhaustive, fiind chiar capabil, prin aceasta atotstiinta sa prognosticheze cu o precizie aproape perfecta viitorul, dupa ce a analizat in prealabil o infinitate de variante a unor posibile decizii viitoare. Mentiune deosebit de importanta de stiut si care decripteaza intreg scenariul din spatele ecranizari. De ce? Foarte simplu. Odata capabil sa intuiesti viitorul, faptele ce se vor petrece nu mai sunt accidentale si imprevizibile ci devin parte a unui plan bine elaborat; vezi moartea lui Charlie. Plus ca mai sunt si marcaje vizibile pe parcurs, monograma de la gatul bunicii ce apare vizibila pe stalpul de care Charlie… stiti voi. Iata dar de ce o documentare de acest gen in care afli atributele unei figuri pomenite in pelicula iti aduc o noua lumina in intelegerea celor relatate. De aici totul pare coerent si chiar simplu. Bunica, regina unui cult inchinat lui Paimon, a vrut sa ii ofere demonului un trup fizic, obligatoriu masculin, si nu, nu vorbim de o nota misogina a mea ci asa spune autorul, atunci cand incerca sa “introduca alte fiinte” in trupul propriului fiu. Acesta ajunge sa se sinucida iar detalii despre cauzele esecului nu ni se ofera. Deodata toata speranta se muta spre un viitor descendent ce poate veni doar din partea fiicei ramase in viata. In imposibilitatea de a-si contacta nepotul, atentia bunicii se muta spre nepoata, o ofranda oferita de mama ce se simte vinovata dupa aplicarea tratamentului de distantare celei ce a adus-o pe lume. Charlie, (Milly Shapiro), nu serveste prea mult pentru ca este de sex feminin si i se spune fatis ca “ar fi fost preferabil sa fi fost un Charles”, adica barbat. Dar chiar si asa va participa la viitoarea operatiune menita sa il ofere pe Peter, (Alex Wolff), cultului. Acum parca se intelege de ce “mama nu l-a vrut la nastere”, de ce “a incercat sa il arda in timp ce dormea” ori de ce “a apleat la toate metodele cunoscute sa isi provoace avort cat timp a purtat sarcina”. Cam atat despre povestea pe scurt. Pare complicata dar cunoscand cateva informatii in plus de ce ne ofera filmul, lucrurile nu mai au atata ceata si mister. Doua mari momente, cel putin atat am reusit eu sa identific la o prima vizionare, (stiu, pare o contradictie in termeni sa vorbesti de intelegere, cand tu in realitate n-ai reusit sa-ti explici faptic aceste adaosuri in poveste), nu au noima in constructia ce ni se propune spre vizionare.
Primul tine de mama decapitata ce ajunge o membra veneratoare a intruchiparii Diavolului Paimon. Ea fiind pe toata durata proiectiei o luptatoare contra acestei creaturi, o persoana ce a incercat sa zadarniceasca si sa distruga planurile de reincarnare a fiintei venite direct din iad. Si totusi ajunge in prima linie de adoratori, inchinandu-se pana la pamant, intr-un fel de prosternare eterna. Lucru total ilogic si in contradictie cu toti ceilalti membrii ai cultului ce au fost cat au fost vii, slujitori devotati.
Al doilea element si probabil momentul de unde mi s-a rupt filmul, a aparut atunci cand cartea a fost aruncata in foc. Inexplicabil, actiunea a dus la incinerarea sotului, singura persoana ce nu zadarnicea cu nimic planul ocult. Ba chiar ajuta prin scepticismul dovedit in tentativa de a o opri pe Annie, (Toni Collette), sa zadarniceasca planul atat de minutios pus la cale de fortele intunecate. Si totusi el este cel pedepsit de distrugerea caietului care oricum nu are nicio valoare in economia evenimentelor generale. O intelegere a unor astfel de repercusiuni e imposibila tinand cont ca doar cu cateva minute inainte, faimoasa agenda o pedepsise, asa cum era si logic, pe cea care tocmai incerca sa o distruga. Iar cand te gandesti ca pentru a nu crea atata nedumerire, era de ajuns sa fie lasat Steve, (Gabriel Byrne), sa arunce singur caietul in foc... te iau durerile de cap si te intrebi singur care o fi fost rationamentul lui Ari Aster, sau daca e scuzabila o asemenea scapare unui cineast debutant.
Strict artistic privind filmul, trebuie sa remarc imaginea si sunetul. Fotografia e geniala aici. Cu multe planuri irelevante intercalate in timpul evenimentelor importante, ti se atata o atentie pe care in oricare alt ambient ce s-ar fi creat nu ai fi prestat-o la acelasi nivel. Prin inutilitatea acestor secvente introduse la montaj, vei cauta permanent un simbol, ceva ce iti scapa, ca astfe sa pricepi de ce se apeleaza la respectiva incadratura. Un ajutor enorm pentru scena imediat urmatoare si in care, astfel capacitat, vei prinde mult mai usor detalii pe care altfel le-ai fi trecut usor cu vederea. Mai ales daca e vorba de minuscula lume a miniaturilor ce recreaza unele situatii petrecute deja. Si tonalitatea, una suprinzator de luminoasa si deloc neclara, m-a surprins cumva. Desi majoritatea lucrurilor se intampla noaptea, intunericul si negrul din imagine nu ascunde vizual amanunte doar ca sa nu fie percepute de ochiul neantrenat. Exceptie poate in locurile in care spider-mama atarna prin colturi de camera, dar si acolo aparitia se desluseste, zic eu, usor.
Coloana sonora, pentru ca da, desi nu obisnuiesc sa discut de sunetul unui film per ansamblu, aici simt ca e cazul, contribuie decisiv la tot ce traiesti vizionand materialul propus de regizorul Aster. Si nu, nu e menita compozitia audio sa te sperie ci mai degraba sa te insoteasca intr-o lume underground, subpamanteana si ritualic-obscura. Ascultand filmul simti automat dorinta de a descifra misterul oricat de mult ar necesita sa te afunzi in intuneric. Daca pana acum obisnuiam ca dintr-un film sa remarc o compozitie, cel mult doua ca fiind bune si deosebite, (nu sunt deloc genul care sa asculte soundtrack-uri in intregime doar pentru ca mi-a placut un film sau pentru ca in linia melodica apare o piesa de rezistenta), acum e pentru putinele dati in care apreciez sonorul luat per ansamblu. E bine gandit, e diferit si nu are niciun “hit” al lui. Doar te acompaniaza pe toata durata proiectiei.
Concluzie: O poveste aproape perfect inchegata care beneficiaza de interpretari bune dar mai ales de tipologii de personaje magistral create. Sunt ciudati, urati, schizofrenici si unici, niste actori care de altfel sunt placuti si chiar frumosi. Doar ca prin machiaj, in acest film, se spune jumatate de poveste. Chipurile acelea sinistre or sa te bantuie mult timp. Strict din perspectiva machiajului pot sa ii acord o nota de 10, absolut meritata. Per total, desi este un horror, filmul nu te sperie aproape deloc, un esec, din punctul meu de vedere. E adevarat ca pare realizat in cu totul alt scop decat a fi un horror si aici imi aminteste de
Casa lui Jack, a lui Von Trier. Chiar si asa insa, cateva scene care sa te anime in toata aceasta incordare, imi dau acum seama ca ajutau mult. Incununau incrancenarea cu care, asa cum am spus, te agati de fiecare secventa, chiar si de cadrele nenecesare.
Nota 6,89!