=Către ora 9 dimineața se stinge din viaţă,maladia Alzheimer,în spitalul Broca din Paris,20 iunie 1995, “Sunt un sceptic?Sunt un flagelator?-Nu o voi şti niciodată şi e cu atît mai bine “(Sfîrtecare),Emil Cioran,născut pe 8 aprilie 1911/**Ani de zile,o viaţă de fapt,să nu te fi gândit decât la ultimele clipe,ca să constaţi,când te apropii,în sfârşit,de ele,că va fi fost degeaba,că gândul morţii ajută la tot,doar să mori nu!Tu nu vezi,Dumnezeul meu,că o să murim unul de celălalt,sortiţi prăbuşirii;căci nici tu nici eu n-am ştiut să inventăm un sprijin în afara noastră.Am vrut să contez pe tine,şi am căzut;tu ai vrut să contezi pe mine,şi n-ai găsit pe ce să cazi !“Dumnezeul meu-izbăveşte-ne de bine!Ar trebui ca rugăciunea fiecărei zile să fie o iniţiere în Rău pentru ca să fim tentaţi de Bine.**(Amurgul Gandurilor),se va odihni alături de sotia sa Simone Boue,de Brâncuşi,Ionesco si sotia sa,Rodica Ionesco,Charles Baudelaire,Guy de Maupassant şi Tristan Tzarra,pe Avenue du Nord,Cimitirul Montparnasse,Paris-
***
Perspectiva mortii,Emil Cioran,scrisă la 22 de ani"Pe culmile disperarii",apărută în 1934**Nu există argumente pentru a trăi.Acela care a ajuns la limită mai poate umbla cu argumente,cu cauze,efecte,consideraţii morale etc?Evident,nu.Aceluia nu-i mai rămîn decît motive nemotivate spre a trăi. În culmea disperării,pasiunea absurdului este singura care mai aruncă o lumină demonică în haos. Cînd toate idealurile curente,moral,estetic,religios,social etc,nu mai pot direcţiona viaţa şi nu-i pot determina o finalitate,atunci cum se mai poate menţine viaţa spre a nu deveni neant?Numai printr-o legare de absurd,prin iubirea inutilului absolut,adică a ceva care nu poate lua o consistenţă,dar care,prin ficţiunea lui,poate să stimuleze o iluzie de viaţă.Trăiesc pentru că munţii nu rîd şi viermii nu cîntă.O pasiune a absurdului nu se poate naşte decît într-un om în care s-a lichidat totul,dar în care pot să apară groaznice transfigurări viitoare.Aceluia care a pierdut totul nu-i mai rămîne în viaţă decît pasiunea absurdului.Căci ce îl mai poate impresiona pe el din existenţă?Ce seducţii?Unii zic:sacrificarea pentru umanitate,pentru binele public,cultul frumosului etc.Nu-mi plac decît oamenii care au lichidat,chiar pentru scurt timp,cu aceste lucruri.Numai aceia au vieţuit în mod absolut.Şi numai ei au dreptul să vorbească despre viaţă.Poţi reveni la iubire sau la seninătate.Dar revii prin eroism,nu prin inconştienţă.O existenţă care nu ascunde o mare nebunie n-are nici o valoare.Cu ce se deosebeşte de existenţa unei pietre, a unui lemn sau a unui putregai?Dar vă spun:trebuie să ascunzi o mare nebunie ca să vrei să devii piatră,lemn sau putregai. Cînd ai gustat toate otrăvitoarele delicii ale absurdului, numai atunci eşti deplin purificat,fiindcă numai atunci ai dus lichidarea la ultima expresie.Şi nu este absurdă orice expresie ultimă?**
***
**Sînt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui.După ele,simţi cum orice ai face nu mai poate avea nicio semnificaţie.Căci după ce ai atins limitele vieţii,după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase,gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie.Dacă totuşi trăieşti,aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi,prin scris,de acea încordare infinită.Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.Simt cum trebuie să plesnesc din cauza a tot ce-mi oferă viaţa şi perspectiva morţii.Simt că mor de singurătate,de iubire,de disperare,de ură şi de tot ce lumea asta îmi poate oferi.Este ca şi cum în orice trăire m-aş umfla ca un balon mai departe decît rezistenţa lui.În cea mai groaznică intensificare se realizează o convertire înspre nimic.Te dilaţi interior,creşti pînă la nebunie, pînă unde nu mai există nici o graniţă,la margine de lumină,unde aceasta este furată de noapte,şi din acel preaplin ca într-un vîrtej bestial eşti aruncat de-a dreptul în nimic.Viaţa dezvoltă plenitudinea şi vidul,exuberanţa şi depresiunea;ce sîntem noi în faţa vîrtejului interior care ne consumă pînă la absurd?Simt cum trosneşte viaţa în mine de prea multă intensitate,dar şi cum trosneşte de prea mult dezechilibru.Este ca o explozie pe care n-o poţi stăpîni,care te poate arunca şi pe tine în aer, iremediabil.La marginile vieţii ai senzaţia că nu mai eşti stăpîn pe viaţa din tine,că subiectivitatea este o iluzie şi că în tine se agită forţe de care n-ai nici o răspundere,a căror evoluţie n-are nicio legătură cu o centrare personală,cu un ritm definit şi individualizat.La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte?Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există.Fiecare trăire este,în acest caz,un salt în neant.Cînd tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit pînă la paroxism,pînă la suprema încordare,ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce. Chiar dacă n-ai străbătut în toate direcţiile aceste trăiri, este suficient să le fi dus la limită pe principalele.Şi cînd simţi că mori de singurătate,de disperare sau de iubire,celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros.Sentimentul că nu mai poţi trăi după astfel de vîrtejuri rezultă şi din faptul unei consumări pe un plan pur interior.Flăcările vieţii ard într-un cuptor închis de unde căldura nu poate ieşi.**
***
**Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea.Şi deşi atîta lume a susţinut această afirmaţie,este a nu fi încercat niciodată iubirea,pentru a o declara banalitate.Să-ţi vină să plîngi atunci cînd te gîndeşti la oameni,să iubeşti totul,într-un sentiment de supremă responsabilitate,să te apuce o învăluitoare melancolie cînd te gîndeşti şi la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni,iată ce înseamnă a te salva prin iubire,singurul izvor al speranţelor.Oricît m-aş lupta pe culmile disperării,nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea,chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele,deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele.Prin orice pot cădea în lumea asta,numai printr-o mare iubire nu.Iar atunci cînd iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă,cînd toţi oamenii te-ar abandona şi cînd singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrînge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură.Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adîncimilor.**
https://identitatea.ro/emil-cioran-o...RgluSBnjNYLMGo