[victor_homescu]

Iunie întâi anul 2023 "Ziua Copilului" =●"Ulița Copilăriei"● :<<**Azi am cetit cartea lui Ionel Teodoreanu, 'Uliţa Copilăriei', și am plâns. Nu mi-a fost ruşine: am plâns.**>> (•Mircea Eliade•)>;**Era într-un început de April, într-o dimineață din acelea care împrejmuiesc pământul, ca un nimb vioriu - capul unui Sfint-copil. Ulița se îmbrăcase cu soare. Copilul ședea in bratele ei. Și râdeau ochii, și râdeau buzele; îi surâdea inima în piept ca un buratec pe iarbă. Ulița învățase să privească primăvara. Știa acum, că primăvara e o Duminică a pământului și că florile pomilor sunt drăgălașe ca surâsul unui copilaş.*??*Ionel Teodoreanu??*: **Uliţa mea e paşnică, tăcută. Rareori o tulbură năvala târgului. Prin ea străbat carele cu boi venind de la ţară. Convoiul lui tihnit e o rugăciune murmurată cu buzele ei, şi colbul care le-nsoţeşte e un surâs blajin. E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg. Nu răsfaţă ochiul cu mlădieri de râu gătite-nsalturi de verdeaţă şi nici nu ispiteşte pasul cu caldarâm sonor. E firavă şi goală: numai pământ şi pietre.**
***
《*Când a venit pe lume fratele meu cel mic, ulița îl aştepta la poartă. El nu știa: era așa de mic!*》
***
Copilaria iscoditoare ca un copil în fața ușii care ascunde pomul de
Crăciun, se înălța în trupul lui în vârful picioarelor: creştea. Putea urni un scăunel, înhămându-și toată puterea prin braţe: era întâiul avânt. Putea, urcându-se pe scăunel, să-și moaie degetul în gavanosul cu dulceață de pe măsuță ca mai apoi, după ce și l-a supt el, să-l întindă și mamei: era întâia dărnicie. Putea păși singur prin cerdac: era întâia pribegie.**
***
《*În curând pașii lui se căzniră prin ogradă; ulița il privea înduioșată pe sub poartă, făcându-i semne cu portița: îl chema la ea. El nu putea ajunge până acolo. Purta rochii pe atunci și se numea Puiuțu*》.
***
**A vrut să întreacă hotarele care-i îngrădeau puterea. Astfel a ajuns la portiță. Ulița străjuind în prag, l-a oprit să-l întreacă. Era prea mare pentru a se mulțumi cu ograda dar prea mic pentru a se încumeta pe uliță. Gata să plângă, s-a așezat pe prag. Mâinile lui au cules pietricele de jos, risipindu-le, ciocnindu-le, ascultându-le: erau șăgile șoptite lui de buzele uliței. Și el a uitat plânsul, și a râs, și s-a jucat zile de-a rândul cu buna și bătrâna uliță. Era prietenul ei răsfățat. Ea îi făcea mingi minunate, pe care doar le privea și săreau: vrăbiile. Ea îi înălţa zeie mititele, felurit colorate, care zburau fără de vânt şi se cârmuiau fără de sfoară: fluturi. Ea îi dăruia mătănii de os întortocheat, care se înşirau singure: melci. Ea, mânuind mâni nevăzute, le juca umbrele prin văzduh ca pe un zid: ciori. Ea îi zugrăvea, cu cridă, pe acoperişurile caselor, sate pentru păpuşi: hulubi. De Crăciun, ea îl aducea din cer, la poarta casei, pe darnicul Moş Crăciun. De Paşti, ea îi cânta - cu glas tânguitor de clopot - basmul creştin al deniilor, cu blândul Făt-Frumos-Iisus şi cu Dumnezeu. În ochii ei de apă, copilul preţui cerul: jucăria lui de mai târziu.**
***
Dau năvală celelalte uliţi, înghesuite una într-alta, cot la cot, s-ajungă mai degrabă la uliţa cea mare, cu pântec de piaţă, căreia îi duc larma grămădită pe tăvi de piatră. Ea e pustnică. A strâns pios tăcerea aruncată de celelalte uliţi şi s-a dat la o parte de ele. Năzuia poate să iasă din târg, să se îndrume departe, spre munţi: să fie acolo o potecă prin brădet. Dar au părăsit-o puterile la marginea târgului şi s-a lungit la pământ în dreptul bisericii, câtorva căsuţe liniştite, alături de căsuţa bunicilor şi noastră. Acolo a rămas...**
***
*Odinioară, pe meleagurile acestea, stăpânea un sat gospodar. Pe atunci, uliţele de astăzi erau ale pământului şi se numeau brazde şi frăţeşte vieţuiau, rodind. În satul acela e obârşia târgului, în acele brazde e obîrşia uliţelor - obârşii uitate şi nesocotite. Acum, uliţele înstrăinate de pământ s-au învrăjbit: se sfădesc între ele, cât le lasă gura căruţelor şi a trăsurilor şi se hărţuiesc, smulgându-şi una alteia smocuri de colb cărunt.**
***
**Uliţele de căpetenie ale târgului au slujitorii lor: măturători care le piaptănă, stropitori care le spală, meşteri care le sulimenesc cu smoală şi asfalt.**
***
**Ulița mea se slujeşte singură. Îşi toarnă apă de ploaie prin uluce; îşi potriveşte părul cu vrăbii; şi chipul ei firesc e.Trufaşe de numele lor, celelalte uliţi au silit porţile caselor să li-l înveţe şi să li-l rostească statornic. Şi porţile, cu guri de tablă sau de lemn, îl au în toată clipa pe buze. Ea a şoptit doar casei noastre numele ei. Ploile l-au şters, poarta l-a uitatşi ea l-a uitat. E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg.**
***
**Acum, uliţa râurea veselia gureșă ca un pârâu în matca lui. Și ulița
o dăruia căsuței. Și nu râvnea nimic alt copilul, decât ce avea: o casă cu părinți și cu bunici; o uliţă cu joacă și cu jucării.**
***
**Uneori numai pe înserate, când rămânea singur ascultând suierele trenurilor străpungând slăvile, ca nişte plopi sonori, îi pierea zburdălnicia. Atunci uita de uliţă, deşi alături de ea. Dorea ceva: nu știa ce. Copilaria lui creştea spre viață ca zborul unei ciocirlii spre soare.**
***
??*Mircea Eliade:☆"Romanul adolescentului miop"☆《**Azi am cetit cartea lui Ionel Teodoreanu: Uliţa copilăriei, şi am plâns. Nu mi-a fost ruşine: am plâns. M-am spălat repede cu apă rece pe faţă, ca să nu mă zărească cineva şi să vadă un miop emoţionat şi lăcrămând. Am fost toată ziua îndrăgostit de Sonia. Cred că am avut chiar mai mult succes decât Ştefănel. M-am închipuit frumos, interesant şi glorios. M-am închipuit la Medeleni, cântând Sheherezade, cu Sonia alături. Azi-dimineaţă, e drept, mi s-au ivit încă doi coşi. I-am cercetat mult timp în oglindă şi m-am întrebat dacă mă va plăcea Sonia. Am întrebat-o. Şi Sonia mi-a răspuns că geniul meu a impresionat-o mai mult decât numărul coșilor de pe frunte. Zadarnic mă prefac: sunt trist. Eu n-am fost la „ţară” niciodată. Şi când apune soarele primăvara, din mansarda mea cu ferestrele deschise, eu visez la livezi şi la crângurile înflorite, la izvoare, la iatacuri luxoase, dudui şi idile în vacanţa Paştelui. Eu, însă, n-am fost la ţară niciodată. În serile de vară hoinăresc pe străzi, pe sub salcâmi şi visez idile rustice, mărturisiri sub plină lună, sau cuvinte pătimaşe pe care nu le voi rosti niciodată. În serile de vară, zadarnic încerc să-mi sfârşesc capitolele din Felix le Dantec. Mi-e sufletul schimbat, iar eu sting lampa şi visez. De multe ori m-am întrebat ce am eu în serile de vară. Dar n-am găsit răspuns. Iar astăzi am citit Uliţa copilăriei şi-am plâns. Am plâns, pentru că eu n-am simţit niciodată cele ce simt eroii cărţei acesteia. Eu le-am visat numai. Eu n-am avut moşie și n-am avut prietene care să-şi petreacă convalescenţa la moșia mea. Când eram mic, adormeam tremurând de frig şi mă jucam cu fetele cizmarului de alături, care n-au avut niciodată ciorapi şi purtau rochiţe de stambă. Iar eu numai am visat dudui, şi m-am jucat înainte cu fetele cizmarului. Am plâns...Eu n-am sărutat niciodată zarzări înfloriţi. Eu mi-am muşcat buzele, pentru că nu ştiam cine sunt. Eu mă întrebam şi mă chinuiam să răspund şi mă ofileam negăsind răspunsuri. Eu îmi simţeam carnea tremurând şi mă loveam, pentru că eram sărac şi nu puteam face ce făceau ceilalţi. Am uitat toate acestea? Am uitat romanul meu? Mi-am uitat sufletul, care suferă necunoscut de nimeni, şi mintea, care se zbate dornică de ceea ce imbecilii din jurul meu, ignorează până şi cu numele?**
*****
??*"Ulița Copilăriei":《Uliţa avea şi un felinar, pripăşit printre rarii ei copaci. În fiecare seară, un moşnegel ghebos venea şchiopătând până la felinar; îi vorbea ceva la ureche, ocrotindu-şi vorbele cu mânile, şi felinarul îi răspundea cu o lumină care dăinuia toată noaptea. Într-o zi, copilul care şedea de la prânz pe uliţă văzu pe moşnegel venind ca de obicei. Asemeni moşnegelului, venit pentru felinar, venise şi Septembrie pentru copaci. Copilul îi ştia numele, dar nu-i ştia rostul. A doua zi, felinarul era stins, copacii aprinşi. Ochii copilului nu se dumereau. Chibzuia el: ,,O fi vorbit oare moşnegelul şi copacilor? Dar de ce ard ziua?”》
●Şi uliţa l-a învăţat că toamna e o lumină blîndă, aprinsă de copaci, să fie candelă de veghe pământului trudit.●