[Pitbull]

"The Lovely Bones" - Scufila Moşie şi Lulu cel Mare şi Rău
Cum se încarcă o căruţă cu copii morţi?...

*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***

Cui nu-i plac bancurile sadice?
Multora. Mie, însă, cu voia dumneavoastră, da! Le ador! Favoritele mele sunt alea cu Fetiţa Oarbă - cu briciul de ras al lui tata, cu crema care redă vederea, cu Grădiniţa de Fetiţe Oarbe... Sau ăla cu: "Vai, Bulă, abia ieri ţi-am adus surioara de la maternitate, şi azi ai şi vrut să vezi ce-are înăuntru...?" - ori deliciosul (chiar, aşa s-ar putea traduce titlul ăsta: "Delici-Oasele"!): "Cum se încarcă o căruţă cu copii morţi? / Cu furca!"
Căruţa nu apare în filmule, dar copiii morţi, da - spre final, ţinându-se de copituţă teleap-teleap, printr-unul dintre ultimele peisaje gen carpetă-de-pus-pe-perete cu care ne asasinează Peter Jackson câtu-s "Delici-Oasele" de lungi...! Şi, la fel ca la bancurile sadice, toată sala se tăvălea deja pe jos de râs - mai puţin Irina Margareta Nistor, care se apăra dormind vârtos, ca întotdeauna când soarta-i fuse crudă şi de-astă dată şi o neinspiră să se nimerească la câte o asemenea autosatisfacere funestă.
Şi nu e doar o figură de stil. Atributul argotic sună "labă tristă". Ceea ce-a comis Peter Jackson de data asta e la propriu aşa ceva - şi chiar mai mult decât atât. Tristeţea atinge abisalul pe toate planurile, iar onania e ontologică, gnoseologică şi existenţială.
Evident, pierderea unui copil este una dintre cele mai greu suportabile nenorociri pe care le poate suferi cineva. Cu atât mai îngrozitor e când moartea are loc în chinuri, de mâna unui ucigaş - iar dacă respectivul mai e şi violator plus criminal în serie, tragedia depăşeşte orice limite ale imaginabilului.
Ca atare, de-a dreptul o impietate, o blasfemie, o crimă morală, să se permită o asemenea bătaie de joc, o atât de trivială vulgarizare a durerii nenumăratelor familii de copii asasinaţi cu perversitate. Practic, întregul demers nu e decât o masturbare îndoliată, la modul: "Lăsaţi că uite, pruncii tot în rai au ajuns!" - de parcă ar fi fost loc si de vreo altă ipoteză...!
N-am citit romanul lui Alice Sebold, iar gurile bune spun că ar fi fost decent în felul lui, şi doar tembelismul tripletei Peter Jackson, Fran Walsh şi Philippa Boyens l-a transformat în această insanitate haotică, dospind de prost-gust. Ca atare, voi face abstracţie de sursă, referindu-mă exclusiv la monstruozitatea ce mi-a face fost dat s-o vadă ochii-mi az-dimineaţ' la Mall Vitan.
Persoanele (fără ...aje) sunt complet schematice şi superficiale, fără pic de substanţă, în schimb împopoţonate cu tot felul de replici adânci, aproape la fel de credibile ca la Barna. Nici nu e de mirare că până şi nişte actori onorabili, ca Mark Whalberg, Saoirse Ronan sau Susan Sarandon, se preambulează prin decor cam ca nişte umbrele de soare când bate vântul. Rachel Weisz nu m-a dat niciodată pe spate, nici în "Fântâna" de mucava a lui Aronofsky, nici în "Agora" de angora a lui Amenabar, aşa că n-am suferit. Doar Stanley Tucci reuşeşte să găsească, în propriile sale date native, ceva resurse pentru a pune oarece foloştine de carne pe osatura (că tot veni vorba) porcului de câine împuţit şi neruşinat care omoară fetiţe, închinarea şi parastaşii cui l-a făcut. Marionetele astea de minable guignol se încopistrează într-o poveste fără cap şi coadă, doldora de inadvertenţe şi prăpăstii logice, veritabilă încrucişare de hoţii-şi-vardiştii, "Cartea Colentiniană a Morţilor" şi Pavel Coruţ pe amfetamine - de ajuns una, şi bună: diversele urme ale crimei, inclusiv cimpilica năroadei ăleia mici (na c-acu' mi-a venit ideea! Curat Scufila Moşie şi Lulu, băi nene!), sunt găsite în miriştea-post-porumbişte care-i aparţine hasasinului cu acte de proprietate - ba încă se mai trage şi concluzia că acolo fusese o gropniţă mobilată pentru ademenit copiii; da' ce să vezi, numitul se alege doar cu câteva întrebări formal-politicoase din partea gaborilor, şi gata, îl lasă-n pace (nu tu percheziţie, nu tu nimic - chit că avea casa doldora de probe materiale!). Noroc că aparţinătorii Scufilei Moşii troznesc de intuiţie familială, se tot uită la Lulu cel Mare şi Rău cum intră şi iese din casă şi, rând pe rând, se prind că el e. Din păcate, de unde nu-s dovezi, nici Dumnezeu nu cere.
..Sau, hai încă una, şi mai bună: la sfârşitul finalului, când sora moartei i se implementează în casă şi-i găseşte la fix registrul mărturisitor sub parchet, pentru ca apoi să-i scape printre degete (ea Lulului), netremnicul se prinde c-au să-l prindă, aşa că-şi ia dintr-un sertar un cearşaf, un prosopel şi-un fulăraş, ţup în maşină şi pe-aci ţi-e drumu'! Mai apucăm să vedem că poliţia îi împrejmoaie curând casa cu pamblică galbină de câmp infracţionalicesc. Nici o vorbă despre datu-n urmărire generală şi alte alea - deşi e logic s-o fi făcut. Da' nu-i nimic, că Lulu, undeva-n provincie, se dă iar la o adolescentină, care-l tratează cu siktir, aşa că dintr-un pom îi cade-un ţurţure pe umăr de-l dezechilibrează pe Lul şi-l face să se prăvale-ntr-o prăpastie, zdrumicându-se peste cataroaie şi crăci, până moare de tot. Adică, justiţie imanentă, de!
Între timp, Scufila tot vizitează felurite peisaje C.G.I.-ste din au-dela, incapabilă să se desprindească şi s-o ia cătinel spre Grădina Raiului, din varii motive explicate aproximativ. Aici, misticismul năuc al Jacksonului nu-i întrecut decât de atotbiruitorul kitsch buimac al aceluiaşi - cu o precizare: în pelicula asta, nu numai lumea hailantă-i kitschul kitschului cel mai kitschos, ci tot; adică tot: şi realitatea cotidiană, şi vorbele, şi palpiturile neuronale ce s-ar vrea "gânduri" şi "trăiri" ale diverşilor. Una dintre cele mai isterice instanţe e când tătânelui îi vine dracii şi-şi dă de pereţi toate butelcile cu corăbioare de hobby (adică un fel de metaforă care nu) - drept pentru care, în limbo, copchila vede zisele sticloanţe, cu corăbii cu tot, naufragiind dezastruos pe stâncile de pe plaja Trei Papuci din Tataia. Şi o doare.
Noroc că până la sfârşit îi trece, aşa că pune puntul pe ü urându-ne nouă, spectatorilor, sănătate, fericire, numai bine, împlinirea tuturor dorinţelor, noi şi tot mai mari sucese în muncă şi viaţă, la mulţi ani.
Ar mai fi multe de zis, dar se pune de-o dilemă: dacă aveţi proasta inspiraţie de a lua de pe net clisma asta (că de dat banii pe bilet sau DVD, nici vorbă!), le veţi vedea cu ochii voştri. Iar de nu, la ce v-o folosi?
Aşa că nu-mi rămâne decât să conchid sceptic: nu cumva Peter Jackson a luat-o pe panta iluştrilor lui înaintaşi Daneliuc şi Nicolaescu? Adică, bine-bine, fostele lui redundanţe definitorii s-au potrivit mai mult sau mai puţin în "Lord of the Rings", ba chiar şi-n discutabilul "King Kong" - dar până când, tovarăşi? Sau, mai pe şleau spus: când nu-i cap, vai de coada... carierei!
...A, şi să nu uit!
Printre victimele întâlnite de fătucă pe dincolo, nici urmă de Elodia!

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
3-4 martie, 2010
Bucureşti, România