Cinemagia Forum - View Single Post

victor_homescu · 20 May 2024, 19:50

Tricentenar:≪≪"Când citesc câte o pagina din Kant, am impresia că am intrat într-o cameră luminoasă."≫≫ (Gothe);★300 de ani★**Critica mea trebuie ori acceptată, ori înlocuită cu o alta mai bună, dar cel puţin studiată, şi mai mult nici nu cer acum.**; născut la 1724 aprilie 22, Konisberg ??*Immanuel Kant??*în volumul 'Prolegomene':☆Propunere pentru o cercetare a Criticii, după care poate urma judecata.☆ = ca mijloc <DESPRE CEEA CE POATE FI ÎNTREPRINS PENTRU CA METAFIZICA, ÎNŢELEASĂ CA ŞTIINŢĂ, SĂ DEVINĂ REALĂ>:**De vreme ce toate căile pe care s-a mers până acum nu au atins acest ţel, şi fiindcă un asemenea ţel nici nu va fi atins vreodată fără o critică prealabilă a raţiunii pure, nu pare nechibzuită pretenţia de a supune unei examinări strânse şi amănunţite încercarea ce este pusă acum în faţa ochilor noştri, dacă nu cumva se consideră mai potrivit să se renunţe cu totul la metafizică, în care caz, dacă rămânem credincioşi acestei hotărâri, nu mai este nimic de obiectat. Dacă luăm în considerare mersul lucrurilor, aşa cum estenel în realitate, şi nu aşa cum ar trebui să fie, vedem că existăndouă feluri de judecăţi: o judecată care precedă cercetării, şi cu o astfel de judecată avem de-a face atunci când cititorul judecă, pornind de la propria sa metafizică, asupra criticii raţiunii pure (care e menită să cerceteze ea mai întâi posibilitatea metafizicii); există apoi o altă judecată, care urmează cercetării, şi cu o astfel de judecată avem de-a face atuncincând cititorul lasă deoparte o vreme concluziile ce se desprind din cercetările critice, concluzii ce pot să încalce destul de mult metafizica acceptată de el îndeobşte, şi va examinanmai întâi temeiurile din care sunt deduse acele concluzii. Dacă ceea ce are a spune metafizica obişnuită ar fi absolut sigur, cum este, de pildă, geometria, atunci primul fel de a judeca ar fi cel potrivit; căci dacă concluziile anumitor principii ar contrazice adevăruri sigure, atunci acele principii ar fi greşite şi ar trebui respinse fără nici o altă cercetare. Dacă metafizica nu dispune însă de un fond de propoziţii (sintetice) neîndoielnic sigure, şi, mai mult, dacă dintre acestea o mulţime, care nu rămân în urma celor mai bune dintre ele, se contrazic totuşi în privinţa concluziilor lor şi dacă nu există nicăieri un criteriu sigur al adevărului propoziţiilor (sintetice) propriu-zis metafizice, atunci primul fel de a judeca nu-şi va avea locul şi cercetarea principiilor criticii trebuie să premeargă oricărei judecăţi cu privire la valoarea sau lipsa ei de valoare.**
******
??*Traducatorii = ★Mircea Flonta și Thomas Kleininger★ în "Studiu introductiv":<***Nu încape nici o îndoială că Prolegomenele reprezintă şi astăzi o hartă autorizată şi de nădejde pentru orientarea în monumentala arhitectonică a sistemului raţiunii pure, pe care îl prezintă Critica. Omul cult, dornic să cunoască contribuţia nepieritoare a lui Kant la filozofia teoretică chiar în expunerea autorului, va putea privi deci Prolegomenele drept ţinta cea mai înaltă a străduinţelor sale, în timp ce studiosul mai ambiţios şi mai tenace va vedea în cerce tarea lor doar o pregătire necesară pentru a favoriza apropierea de acel opus magnum care este Critica raţiunii pure. În sfârşit, pe treapta mai înaltă, treapta pe care stă cercetătorul filozofiei kantiene, Prolegomenele vor servi mai departe drept un instrument de lucru preţios şi de nelipsit.***>
*****
??*Immanuel Kant:《**Propunere pentru o cercetare a Criticii, după care poate urma judecata.**》
**Sunt recunoscător publicului învăţat şi pentru tăcerea cu care mi-a onorat Critica o bună bucată de vreme, deoarece această tăcere dovedeşte o amânare a judecăţii şi deci şi o anume bănuială că într-o lucrare care părăseşte toate căile bătute pentru a porni pe un drum nou, pe care nu te poţi orienta imediat, trebuie să se afle totuşi ceva prin care o ramură importantă, dar acum uscată a cunoaşterii omeneşti ar putea dobândi o viaţă nouă şi rodnicie, prin urmare o grijă de a nu rupe sau vătăma altoiul atât de fraged printr-onjudecată pripită. Un exemplu al unei judecăţi întârziate din asemenea motive mi-a căzut de curând sub ochi în Gothaische gelehrte Zeitung [Gazeta savantă din Gotha]. Temeinicia acestei judecăţi (fără a pune la socoteală lauda mea care aici dă de bănuit) poate fi cântărită de orice cititor după prezentarea uşor de priceput şi nefalsificată a unei părţi ce ţine de primele principii ale lucrării mele. De vreme ce o asemenea construcţie vastă nu poate fi judecată în întregul ei numaidecât şi dintr-o privire, propun ca ea să fie examinată cărămidă cu cărămidă, pornind de la temelia ei, şi să folosim pentru aceasta Prolegomenele de faţă ca o schiţă generală cu care apoi lucrarea însăşi ar putea fi comparată. Această pretenţie ar fi lipsită de modestie şi ar merita să fie respinsă cu indignare dacă nu ar avea ca temei decât propria închipuire despre însemnătatea lucrării, pe care vanitatea o acordă de obicei tuturor produselor proprii. Întreaga filozofie speculativă este însă pe punctul de anse stinge pe de-a-ntregul, cu toate că raţiunea omenească se leagă de ea cu o pornire ce nu se va stinge vreodată şi care numai fiindcă este tot timpul înşelată încearcă acum, deşi zadarnic, să se prefacă în indiferenţă. Nu se poate crede în veacul nostru luminat că nu se vor găsi destui oameni merituoşi, gata să se slujească de orice bună ocazie pentru a conlucra în interesul comun al raţiunii, al unei raţiuni ce se limpezeşte tot mai mult, dacă se arată doar o oarecare nădejde de a ajunge astfel la ţel. Matematica, fizica, dreptul, artele şi chiar morala, nu ne umplu încă pe de-a-ntregul sufletul; întotdeauna mai rămâne un loc liber hărăzit simplei raţiuni pure şi speculative şi împrejurarea că el nu este umplutnne sileşte să căutăm în schimonoseli, în fleacuri sau în amăgiri aparenţa unei ocupaţii şi a unui punct de sprijin; în fond, nu este vorba decât denun divertisment pentru a putea uita chemarea apăsătoare a raţiunii care, potrivit menirii ei, ne cere ceva ce ar putea s-o mulţumească în sine, ceva ce nu o pune la lucru doar pentru alte ţeluri sau în interesul pasiunilor. De aceea, o cercetare care se îndeletniceşte numai cu acest domeniu al raţiunii existente pentru sine, tocmai pentru că în el se întâlnesc toate celelalte cunoştinţe şi chiar scopuri pentru a se reuni într-un singur tot, are, aşa cum bănuiesc cu temei, o putere de atracţie asupra oricărui om care a încercat vreodată să-şi lărgească în acest fel conceptele şi, îndrăznesc să spun, una mai puternică chiar decât orice altă cunoaştere teoretică, pe care nu am schimba-o cu uşurinţă pe cea dintâi.**
***
**Propun Prolegomenele de faţă drept plan şi fir călăuzitor al cercetării, şi nu lucrarea însăşi, deoarece, deşi sunt şi acum încă pe deplin mulţumit de ea în ceea ce priveşte conţinutul, ordinea, modul de expunere şi grija cu care am cântărit şi examinat fiecare propoziţie înainte de a o pune pe hârtie (căci au trebuit să treacă ani până să mă fi simţit întru totul mulţumit nu numai de întregul lucrării, dar uneori fie şi numai de o singură propoziţie în ceea ce priveşte premisele ei), nu sunt întru totul mulţumit de expunerea mea din unele paragrafe ale teoriei elementelor, de pildă de deducţia conceptelor intelectului sau de prezentarea paralogismelor raţiunii pure, deoa rece o anume prolixitate stânjeneşte aici claritatea. Ceea ce spun Prolegomenele cu privire la aceste paragrafe poate fi luat ca bază a cercetării în locul lor.**
***
Germanii sunt lăudaţi pentru că pot ajunge mai departe,decât alte popoare în domeniile în care este nevoie de stăruinţă şi neslăbită râvnă. Dacă această părere este întemeiată, atunci ni se înfăţişează aici un prilej de a desăvârşi o întreprindere de a cărei încheiere fericită nu ne putem îndoi, care este la fel de importantă pentru toţi oamenii ce gândesc şi totuşi n-a izbutit până acum, în aşa fel încât această părere favorabilă să fie confirmată, cu atât mai mult cu cât știinţa despre care este vorba este de un fel atât de deosebit încât poate fi adusă dintr-odată la deplina ei desăvârşire şi la acea stare durabilă de unde nu poate fi dusă mai departe nici în cea mai mică măsură şi nu mai poate fi îmbogăţită şi nici măcar schimbată prin descoperiri ulterioare. Acest avantaj nu-l are şi nu-l poate avea nici o altă ştiinţă, pentru că nici una nu are în vedere o facultate de cunoaştere atât de izolată, atât de independentă de altele şi atât de puţin amestecată cu ele.**
***
**Metafizica obişnuită a fost deja rodnică prin aceea că a cercetat conceptele elementare ale intelectului pur pentru a le face clare prin analiză şi precise prin explicaţie. Astfel, metafizica a cultivat raţiunea, iar aceasta din urmă a găsit că va face bine consacrându-i-se mai departe. Dar acesta a şi fost tot binele pe care l-a înfăptuit. Căci ea singură şi-a nimicit tot meritul înlesnind prin afirmaţii nechibzuite înfumurarea, prin stratageme subtile şi înfrumuseţări înşelătoare sofistica şi prin uşurinţa de a trece peste cele mai grele probleme cu o brumă de cunoştinţe şcolăreşti superficialitatea, care este cu atât mai seducătoare cu cât are de ales să ia, pe de o parte, ceva din limbajul ştiinţei, pe de altă parte, ceva din popularitate, fiind astfel totul pentru toţi, dar, în realitate, pretutindeni nimic. Prin critică, judecata noastră capătă, dimpotrivă, un criteriu prin care poate fi deosebită cu siguranţă cunoaşterea de aparenţa cunoaşterii şi ea întemeiază, prin aceea că ajunge în metafizică la deplina ei exercitare, un mod de gândire care-şi va întinde apoi înrâurirea binefăcătoare asupra oricărei alte folosiri a raţiunii şi o pătrunde pentru prima dată de adevăratul spirit filozofic. Dar şi folosul pe care-l aduce teologiei, făcând-o independentă de judecata speculaţiei dogmatice şi punând-o prin aceasta la adăpost sigur de toate atacurile unor asemenea adversari, nu trebuie să fie dispreţuit. Căci metafizica obişnuită, deşi i-a făgăduit teologiei mult sprijin, nu a putut mai apoi să-şi ţină făgăduiala şi, pe deasupra, chemând dogmatica speculativă în sprijinul ei, nu a făcut altceva decât să-şi înarmeze propriii ei duşmani. Fanatismul care se poate ivi într-o epocă luminată numai dacă se ascunde în spatele unei metafizici de şcoală, sub a cărei protecţie poate îndrăzni să se dezlănţuie ca şi cum ar fi înzestrat cu raţiune, va fi alungat de filozofia critică din acest ultim ascunziş al său şi, peste toate acestea, pentru un profesor de metafizică va fi desigur de mare însemnătate să poată spune odată, cu aprobarea tuturor, că ceea ce predă este, în sfârşit, o ştiinţă şi că se aduce astfel omenirii un adevărat folos.**
*******
??*Immanuel Kant《"Critica raţiunii pure"》●la 1781:<"Instauratio magna. Prefață">●****Asupra noastră păstrăm tăcerea. În ceea ce priveşte însă lucrul despre care e vorba dorim: ca oamenii să-l gândească nu ca pe o simplă opinie, ci ca pe rezultatul unei îndelungate străduinţe şi să fie convinşi că noi nu clădim temeliile unei secte filosofice ca oricare alta sau ale unei plăcute distracţii, ci pe acelea ale bunăstării şi ale demnităţii omeneşti. Mai dorim ca oamenii, îngrijindu-se de propriul lor interes, să delibereze laolaltă şi să treacă ei înşişi de partea noastră. Şi, pe lângă toate acestea, mai dorim ca ei să fie liniştiţi, să nu-şi închipuie şi să nu conceapă în mintea lor <Instauratio> noastră ca pe un lucru infinit și supraomenesc, când ea este de fapt sfârşitul și hotarul legitim pus nesfârşitei erori.****
*******
**Raţiunea omenească are într-un gen al cunoaşterii ei soarta particulară că e copleşită de întrebări pe care nu le poate evita, deoarece ele îi sunt impuse de natura raţiunii însăşi, la care însă ea nu poate răspunde, fiindcă depăşesc întreaga capacitate a raţiunii omeneşti. În această încurcătură ajunge fără vina ei. Ea porneşte de la principii a căror folosire e inevitabilă în cursul experienţei şi este totodată destul de încercată prin această experienţă. Cu ajutorul lor se ridică (aşa cum şi natura ei o cere) tot mai sus, spre condiţii mai îndepărtate. Dar observând că în acest fel opera ei trebuie să rămână pentru totdeauna neterminată, fiindcă întrebările nu încetează niciodată, ea se vede constransă să se refugieze la principii care depăşesc orice folosire posibilă a experienţei şi totuşi par atât de puţin suspecte, încât şi simţul comun este de acord cu ele. Dar în felul acesta ea se prăbuşeşte în întuneric şi contradicţii, din care poate deduce că undeva trebuie să se fi bazat pe erori ascunse, pe care însă nu le poate descoperi, fiindcă principiile de care se foloseşte, depăşind orice limită a experienţei, nu mai recunosc nici o piatră de încercare a experienţei. Arena acestor certuri fără sfârşit se numeşte metafizică.**
*******
??*I.Kant《"Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă"》 Editura Humanitas, 2014, traducere: Thomas Kleininger, Mircea Flonta
??*I.Kant 《"Critica raţiunii pure"》Editura IRI, 1998, traducere Nicolae Bagdasar

20 May 2024, 19:50	#58
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 638	Tricentenar:≪≪"Când citesc câte o pagina din Kant, am impresia că am intrat într-o cameră luminoasă."≫≫ (Gothe);★300 de ani★Critica mea trebuie ori acceptată, ori înlocuită cu o alta mai bună, dar cel puţin studiată, şi mai mult nici nu cer acum.; născut la 1724 aprilie 22, Konisberg ??Immanuel Kant??în volumul 'Prolegomene':☆Propunere pentru o cercetare a Criticii, după care poate urma judecata.☆ = ca mijloc <DESPRE CEEA CE POATE FI ÎNTREPRINS PENTRU CA METAFIZICA, ÎNŢELEASĂ CA ŞTIINŢĂ, SĂ DEVINĂ REALĂ>:De vreme ce toate căile pe care s-a mers până acum nu au atins acest ţel, şi fiindcă un asemenea ţel nici nu va fi atins vreodată fără o critică prealabilă a raţiunii pure, nu pare nechibzuită pretenţia de a supune unei examinări strânse şi amănunţite încercarea ce este pusă acum în faţa ochilor noştri, dacă nu cumva se consideră mai potrivit să se renunţe cu totul la metafizică, în care caz, dacă rămânem credincioşi acestei hotărâri, nu mai este nimic de obiectat. Dacă luăm în considerare mersul lucrurilor, aşa cum estenel în realitate, şi nu aşa cum ar trebui să fie, vedem că existăndouă feluri de judecăţi: o judecată care precedă cercetării, şi cu o astfel de judecată avem de-a face atunci când cititorul judecă, pornind de la propria sa metafizică, asupra criticii raţiunii pure (care e menită să cerceteze ea mai întâi posibilitatea metafizicii); există apoi o altă judecată, care urmează cercetării, şi cu o astfel de judecată avem de-a face atuncincând cititorul lasă deoparte o vreme concluziile ce se desprind din cercetările critice, concluzii ce pot să încalce destul de mult metafizica acceptată de el îndeobşte, şi va examinanmai întâi temeiurile din care sunt deduse acele concluzii. Dacă ceea ce are a spune metafizica obişnuită ar fi absolut sigur, cum este, de pildă, geometria, atunci primul fel de a judeca ar fi cel potrivit; căci dacă concluziile anumitor principii ar contrazice adevăruri sigure, atunci acele principii ar fi greşite şi ar trebui respinse fără nici o altă cercetare. Dacă metafizica nu dispune însă de un fond de propoziţii (sintetice) neîndoielnic sigure, şi, mai mult, dacă dintre acestea o mulţime, care nu rămân în urma celor mai bune dintre ele, se contrazic totuşi în privinţa concluziilor lor şi dacă nu există nicăieri un criteriu sigur al adevărului propoziţiilor (sintetice) propriu-zis metafizice, atunci primul fel de a judeca nu-şi va avea locul şi cercetarea principiilor criticii trebuie să premeargă oricărei judecăţi cu privire la valoarea sau lipsa ei de valoare. ****** ??Traducatorii = ★Mircea Flonta și Thomas Kleininger★ în "Studiu introductiv":<Nu încape nici o îndoială că Prolegomenele reprezintă şi astăzi o hartă autorizată şi de nădejde pentru orientarea în monumentala arhitectonică a sistemului raţiunii pure, pe care îl prezintă Critica. Omul cult, dornic să cunoască contribuţia nepieritoare a lui Kant la filozofia teoretică chiar în expunerea autorului, va putea privi deci Prolegomenele drept ţinta cea mai înaltă a străduinţelor sale, în timp ce studiosul mai ambiţios şi mai tenace va vedea în cerce tarea lor doar o pregătire necesară pentru a favoriza apropierea de acel opus magnum care este Critica raţiunii pure. În sfârşit, pe treapta mai înaltă, treapta pe care stă cercetătorul filozofiei kantiene, Prolegomenele vor servi mai departe drept un instrument de lucru preţios şi de nelipsit.> **** ??Immanuel Kant:《Propunere pentru o cercetare a Criticii, după care poate urma judecata.》 Sunt recunoscător publicului învăţat şi pentru tăcerea cu care mi-a onorat Critica o bună bucată de vreme, deoarece această tăcere dovedeşte o amânare a judecăţii şi deci şi o anume bănuială că într-o lucrare care părăseşte toate căile bătute pentru a porni pe un drum nou, pe care nu te poţi orienta imediat, trebuie să se afle totuşi ceva prin care o ramură importantă, dar acum uscată a cunoaşterii omeneşti ar putea dobândi o viaţă nouă şi rodnicie, prin urmare o grijă de a nu rupe sau vătăma altoiul atât de fraged printr-onjudecată pripită. Un exemplu al unei judecăţi întârziate din asemenea motive mi-a căzut de curând sub ochi în Gothaische gelehrte Zeitung [Gazeta savantă din Gotha]. Temeinicia acestei judecăţi (fără a pune la socoteală lauda mea care aici dă de bănuit) poate fi cântărită de orice cititor după prezentarea uşor de priceput şi nefalsificată a unei părţi ce ţine de primele principii ale lucrării mele. De vreme ce o asemenea construcţie vastă nu poate fi judecată în întregul ei numaidecât şi dintr-o privire, propun ca ea să fie examinată cărămidă cu cărămidă, pornind de la temelia ei, şi să folosim pentru aceasta Prolegomenele de faţă ca o schiţă generală cu care apoi lucrarea însăşi ar putea fi comparată. Această pretenţie ar fi lipsită de modestie şi ar merita să fie respinsă cu indignare dacă nu ar avea ca temei decât propria închipuire despre însemnătatea lucrării, pe care vanitatea o acordă de obicei tuturor produselor proprii. Întreaga filozofie speculativă este însă pe punctul de anse stinge pe de-a-ntregul, cu toate că raţiunea omenească se leagă de ea cu o pornire ce nu se va stinge vreodată şi care numai fiindcă este tot timpul înşelată încearcă acum, deşi zadarnic, să se prefacă în indiferenţă. Nu se poate crede în veacul nostru luminat că nu se vor găsi destui oameni merituoşi, gata să se slujească de orice bună ocazie pentru a conlucra în interesul comun al raţiunii, al unei raţiuni ce se limpezeşte tot mai mult, dacă se arată doar o oarecare nădejde de a ajunge astfel la ţel. Matematica, fizica, dreptul, artele şi chiar morala, nu ne umplu încă pe de-a-ntregul sufletul; întotdeauna mai rămâne un loc liber hărăzit simplei raţiuni pure şi speculative şi împrejurarea că el nu este umplutnne sileşte să căutăm în schimonoseli, în fleacuri sau în amăgiri aparenţa unei ocupaţii şi a unui punct de sprijin; în fond, nu este vorba decât denun divertisment pentru a putea uita chemarea apăsătoare a raţiunii care, potrivit menirii ei, ne cere ceva ce ar putea s-o mulţumească în sine, ceva ce nu o pune la lucru doar pentru alte ţeluri sau în interesul pasiunilor. De aceea, o cercetare care se îndeletniceşte numai cu acest domeniu al raţiunii existente pentru sine, tocmai pentru că în el se întâlnesc toate celelalte cunoştinţe şi chiar scopuri pentru a se reuni într-un singur tot, are, aşa cum bănuiesc cu temei, o putere de atracţie asupra oricărui om care a încercat vreodată să-şi lărgească în acest fel conceptele şi, îndrăznesc să spun, una mai puternică chiar decât orice altă cunoaştere teoretică, pe care nu am schimba-o cu uşurinţă pe cea dintâi.* * Propun Prolegomenele de faţă drept plan şi fir călăuzitor al cercetării, şi nu lucrarea însăşi, deoarece, deşi sunt şi acum încă pe deplin mulţumit de ea în ceea ce priveşte conţinutul, ordinea, modul de expunere şi grija cu care am cântărit şi examinat fiecare propoziţie înainte de a o pune pe hârtie (căci au trebuit să treacă ani până să mă fi simţit întru totul mulţumit nu numai de întregul lucrării, dar uneori fie şi numai de o singură propoziţie în ceea ce priveşte premisele ei), nu sunt întru totul mulţumit de expunerea mea din unele paragrafe ale teoriei elementelor, de pildă de deducţia conceptelor intelectului sau de prezentarea paralogismelor raţiunii pure, deoa rece o anume prolixitate stânjeneşte aici claritatea. Ceea ce spun Prolegomenele cu privire la aceste paragrafe poate fi luat ca bază a cercetării în locul lor. * Germanii sunt lăudaţi pentru că pot ajunge mai departe,decât alte popoare în domeniile în care este nevoie de stăruinţă şi neslăbită râvnă. Dacă această părere este întemeiată, atunci ni se înfăţişează aici un prilej de a desăvârşi o întreprindere de a cărei încheiere fericită nu ne putem îndoi, care este la fel de importantă pentru toţi oamenii ce gândesc şi totuşi n-a izbutit până acum, în aşa fel încât această părere favorabilă să fie confirmată, cu atât mai mult cu cât știinţa despre care este vorba este de un fel atât de deosebit încât poate fi adusă dintr-odată la deplina ei desăvârşire şi la acea stare durabilă de unde nu poate fi dusă mai departe nici în cea mai mică măsură şi nu mai poate fi îmbogăţită şi nici măcar schimbată prin descoperiri ulterioare. Acest avantaj nu-l are şi nu-l poate avea nici o altă ştiinţă, pentru că nici una nu are în vedere o facultate de cunoaştere atât de izolată, atât de independentă de altele şi atât de puţin amestecată cu ele. * Metafizica obişnuită a fost deja rodnică prin aceea că a cercetat conceptele elementare ale intelectului pur pentru a le face clare prin analiză şi precise prin explicaţie. Astfel, metafizica a cultivat raţiunea, iar aceasta din urmă a găsit că va face bine consacrându-i-se mai departe. Dar acesta a şi fost tot binele pe care l-a înfăptuit. Căci ea singură şi-a nimicit tot meritul înlesnind prin afirmaţii nechibzuite înfumurarea, prin stratageme subtile şi înfrumuseţări înşelătoare sofistica şi prin uşurinţa de a trece peste cele mai grele probleme cu o brumă de cunoştinţe şcolăreşti superficialitatea, care este cu atât mai seducătoare cu cât are de ales să ia, pe de o parte, ceva din limbajul ştiinţei, pe de altă parte, ceva din popularitate, fiind astfel totul pentru toţi, dar, în realitate, pretutindeni nimic. Prin critică, judecata noastră capătă, dimpotrivă, un criteriu prin care poate fi deosebită cu siguranţă cunoaşterea de aparenţa cunoaşterii şi ea întemeiază, prin aceea că ajunge în metafizică la deplina ei exercitare, un mod de gândire care-şi va întinde apoi înrâurirea binefăcătoare asupra oricărei alte folosiri a raţiunii şi o pătrunde pentru prima dată de adevăratul spirit filozofic. Dar şi folosul pe care-l aduce teologiei, făcând-o independentă de judecata speculaţiei dogmatice şi punând-o prin aceasta la adăpost sigur de toate atacurile unor asemenea adversari, nu trebuie să fie dispreţuit. Căci metafizica obişnuită, deşi i-a făgăduit teologiei mult sprijin, nu a putut mai apoi să-şi ţină făgăduiala şi, pe deasupra, chemând dogmatica speculativă în sprijinul ei, nu a făcut altceva decât să-şi înarmeze propriii ei duşmani. Fanatismul care se poate ivi într-o epocă luminată numai dacă se ascunde în spatele unei metafizici de şcoală, sub a cărei protecţie poate îndrăzni să se dezlănţuie ca şi cum ar fi înzestrat cu raţiune, va fi alungat de filozofia critică din acest ultim ascunziş al său şi, peste toate acestea, pentru un profesor de metafizică va fi desigur de mare însemnătate să poată spune odată, cu aprobarea tuturor, că ceea ce predă este, în sfârşit, o ştiinţă şi că se aduce astfel omenirii un adevărat folos. ******* ??Immanuel Kant《"Critica raţiunii pure"》●la 1781:<"Instauratio magna. Prefață">●*Asupra noastră păstrăm tăcerea. În ceea ce priveşte însă lucrul despre care e vorba dorim: ca oamenii să-l gândească nu ca pe o simplă opinie, ci ca pe rezultatul unei îndelungate străduinţe şi să fie convinşi că noi nu clădim temeliile unei secte filosofice ca oricare alta sau ale unei plăcute distracţii, ci pe acelea ale bunăstării şi ale demnităţii omeneşti. Mai dorim ca oamenii, îngrijindu-se de propriul lor interes, să delibereze laolaltă şi să treacă ei înşişi de partea noastră. Şi, pe lângă toate acestea, mai dorim ca ei să fie liniştiţi, să nu-şi închipuie şi să nu conceapă în mintea lor <Instauratio> noastră ca pe un lucru infinit și supraomenesc, când ea este de fapt sfârşitul și hotarul legitim pus nesfârşitei erori. *** Raţiunea omenească are într-un gen al cunoaşterii ei soarta particulară că e copleşită de întrebări pe care nu le poate evita, deoarece ele îi sunt impuse de natura raţiunii însăşi, la care însă ea nu poate răspunde, fiindcă depăşesc întreaga capacitate a raţiunii omeneşti. În această încurcătură ajunge fără vina ei. Ea porneşte de la principii a căror folosire e inevitabilă în cursul experienţei şi este totodată destul de încercată prin această experienţă. Cu ajutorul lor se ridică (aşa cum şi natura ei o cere) tot mai sus, spre condiţii mai îndepărtate. Dar observând că în acest fel opera ei trebuie să rămână pentru totdeauna neterminată, fiindcă întrebările nu încetează niciodată, ea se vede constransă să se refugieze la principii care depăşesc orice folosire posibilă a experienţei şi totuşi par atât de puţin suspecte, încât şi simţul comun este de acord cu ele. Dar în felul acesta ea se prăbuşeşte în întuneric şi contradicţii, din care poate deduce că undeva trebuie să se fi bazat pe erori ascunse, pe care însă nu le poate descoperi, fiindcă principiile de care se foloseşte, depăşind orice limită a experienţei, nu mai recunosc nici o piatră de încercare a experienţei. Arena acestor certuri fără sfârşit se numeşte metafizică. ***** ??I.Kant《"Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă"》 Editura Humanitas, 2014, traducere: Thomas Kleininger, Mircea Flonta ??I.Kant 《"Critica raţiunii pure"》Editura IRI, 1998, traducere Nicolae Bagdasar