[victor_homescu]

"Ereticii/ Heretics", publicată în anul 1905: ??*scriitorul englez, G.H. Chesterton, născut în urmă cu 150 de ani??*《**Ceea ce este de preţ şi demn de iubire în ochii noştri este omul, aşa cum a fost dintotdeauna – băutor de bere, izvor de noi credinţe, bătăuş, neputincios, senzual, respectabil. Iar cele ce s-au clădit pornind de la el rămân pe vecie; cele ce s-au clădit pe iluzia Supraomului au pierit odată cu civilizaţiile pieritoare care i-au dat naştere. Atunci când Cristos îşi întemeia într-un moment simbolic minunata sa obşte, nu l-a ales drept piatră de temelie nici pe Pavel sclipitorul, nici pe misticul Ioan, ci a ales un beţiv, un snob, un laş, într-un cuvânt, un om. Iar pe această piatră Şi-a zidit Biserica, iar porţile Iadului nu au biruit-o. Toate împărăţiile şi regatele au eşuat din pricina nesfârşitei slăbiciuni lăuntrice de a fi fost zidite de oameni puternici, pe umerii altor oameni puternici. Însă singură Biserica creştină istorică a fost zidită de un om slab, şi de aceea nu poate fi nimicită, căci nici un lanţ nu este mai puternic decât veriga lui cea mai slabă.**》
***
<<**Orice înţelegere autentică se sprijină pe o anumită taină a smereniei şi aproape chiar a întunericului. Cel care a spus: „Fericit cel ce nu aşteaptă nimic, căci acela nu va fi dezamăgit“ a plasat lauda nepotrivit şi chiar greşit. Ar fi trebuit să spună: „Fericit cel ce nu aşteaptă nimic, căci acela va fi nespus de uimit“. Cel ce nu aşteaptă nimic vede trandafirii roşii mai roşii decât omul obişnuit, lui iarba i se pare mai verde, iar soarele, mai uluitor. Fericit este cel ce nu aşteaptă nimic, căci acela va stăpâni oraşele şi munţii; fericit cel blând, căci acela va moşteni pământul. Până nu înţelegem că lucrurile ar putea să nu fie, nu putem înţelege că ele sunt. Până nu vedem fondul de întuneric, nu putem admira lumina, unică şi creată. De îndată ce am văzut întunericul, toată lumina este fulgerătoare, năprasnică, orbitoare şi dumnezeiască. Până nu ne închipuim nefiinţa, nu vom acorda însemnătate biruinţei lui Dumnezeu, şi nu vom putea înţelege izbânda vechiului său război. Acesta este unul dintre milioanele de feste pe care ni le joacă adevărul: nu ştim nimic până nu ştim nimic.**>>
***
**Religia este ceea ce nu poate fi lăsat pe dinafară, deoarece cuprinde totul. Nici chiar cel mai neatent om nu poate să îşi facă bagajele şi să uite valiza. Cu toţii avem o idee generală despre existenţă, fie că ne place, fie că nu. Aceasta schimbă sau, mai bine zis, creează şi aranjează tot ceea ce spunem şi tot ceea ce facem, fie că ne place, fie că nu. Dacă privim universul ca pe un vis, privim şi fiscalitatea tot ca pe un vis. Dacă privim universul ca pe o glumă, trebuie să privim şi catedrala Sf. Pavel tot ca pe o glumă. Dacă totul este rău, atunci trebuie să credem (pe cât posibil) că şi berea e la fel. Dacă totul este bun, suntem obligaţi să credem că filantropia ştiinţifică este la fel. Toţi oamenii de pe stradă se ţin de un sistem metafizic, şi se ţin strâns, de el. Este posibil să-l fi ţinut atât de strâns, încât să fi uitat că există.**
***
**Cei săraci au multe vicii, dar cel puţin nu sunt niciodată realişti. Cei săraci sunt melodramatici şi romantici din fire. Săracii cred în platitudinile înalt moralizatoare şi în antologiile de maxime. Poate că acesta este sensul autentic al acelei mari spuse: „Fericiţi cei săraci“. Fericiţi cei săraci, căci ei îşi fac mereu viaţa, sau încearcă să o facă, aidoma ca într-o piesă de teatru. Unii pedagogi şi filantropi inocenţi (căci şi filantropii pot fi inocenţi) s-au arătat uimiţi de faptul că masele preferă nuvelele de doi bănuţi tratatelor ştiinţifice şi teatrul melodramatic celui problematic. Motivul este unul simplu. Povestirea realistă este, fără îndoială, mult mai artistică decât cea melodramatică. Dacă se doreşte un stil fluent, proporţii delicate, o atmosferă artistică, atunci povestirea realistă este în avantaj faţă de melodramă. În tot ceea ce este lumină, strălucire şi ornament, povestirea realistă este în avantaj faţă de melodramă. Totuşi, melodrama are un avantaj incontestabil faţă de povestirea realistă. Melodrama are mult mai multe în comun cu viaţa. Este mult mai asemănătoare omului, şi, mai ales, omului sărac. Femeia săracă din teatrul de melodramă care întreabă: „Crezi că îmi voi vinde propriul copil?" spune un lucru banal şi lipsit de simţ artistic. Da femeile sărace din colţul mahalalei nu întreabă acelaşi lucru? Acestea o spun cu fiecare prilej. Poţi auzi murmurul şi bolboroseala aceasta de-a lungul uliţei. Avem de-a facencu o artă dramatică răsuflată şi slabă când muncitorul îşi înfruntă patronul şi spune: „Sunt bărbat!“ Dar muncitorul spune că este bărbat de două sau de trei ori pe zi. Este plictisitor să-i auzim pe cei săraci strigând melodramatic dincolo de luminile rampei, dar asta pentru că îi auzim mereu strigând melodramatic pe stradă. Pe scurt, dacă melodrama este searbădă, este aşa pentru că reprezintă adevărul. Dacă dorim cu adevărat să-i ajutăm pe cei săraci, nu trebuie să devenim realişti şi să-i privim din exterior. Trebuie să devenim melodramatici şi să-i vedem din interior.**
***
《**Romancierul nu trebuie să-şi scoată caietul şi să spună: „Sunt un expert.“ Nu, el trebuie să facă întocmai ca muncitorul din piesele de teatru. Trebuie să se bată cu pumnul în piept şi să spună: „Sunt un bărbat.**》
***
*Omul fără vreun vis de perfecţiune este la fel de monstruos ca unul fără nas. Lumea spune despre asemenea oameni, pe şoptite chiar, „Ştie ce spune“, care se traduce prin: „Îşi suflă singur nasul.“ Natura umană pur şi simplu nu poate să reziste fără o speranţă sau un ţel de orice fel. Precum a spus judecata sănătoasă din Vechiul Testament: „Fără o viziune, poporul piere.“ Omul fără idealuri se află într-un permanent pericol de fanatism tocmai pentru că are nevoie de un ideal. Nimic nu poate să lase un om pradă irezistibilei alunecări către o viziune dezechilibrată mai mult decât cultivarea obişnuinţelor ce ţin de afaceri. Cu toţii cunoaştem însemnaţi oameni de afaceri care cred că pământul este plat sau că dl Kruger a fost liderul unei mari dictaturi militare sau că oamenii se hrănesc cu iarbă ori că Bacon l-a scris pe Shakespeare.*
***
《*Credinţele filozofice şi religioase sunt, într-adevăr, periculoase ca focul şi nimic nu le poate răpi splendoarea primejdioasă. Există un singur mod de a ne păzi de excesele lor: să ne scăldăm în filozofie şi să ne îmbibăm de religie.*》
***
**Adevărurile se preschimbă în dogme de îndată ce sunt contestate. Orice om care rosteşte o îndoială creionează o religie. Scepticismul epocii noastre nu năruieşte credinţele, ci le produce, definindu-le conturul şi forma lor sfidătoare. Noi, cei care suntem liberali, am socotit odinioară liberalismul ca fiind un truism. Acum, el a fost contestat, şi ne agăţăm de el cu înverşunare ca de o religie. Noi, cei ce credem în patriotism, am socotit odinioară că patriotismul este raţional, şi am început să cugetăm mai mult asupra lui. Acum ştim că este nerezonabil şi îl luăm drept adevăr. Noi, cei ce suntem creştini, nu am cunoscut vreodată acel măreţ bun-simţ filozofic propriu tainei până când scriitorii anti-creştini nu ni l-au arătat. Lungul drum spre nimicirea minţii va continua. Totul va fi tăgăduit. Totul va deveni crez. Este foarte rezonabil să conteşti pietrele de pe drum. A le afirma va deveni o dogmă religioasă. A crede că toţi suntem într-un vis este o poziţie raţională. A spune că suntem cu toţii treji va deveni o judecată mistică. Ruguri se vor aprinde pentru a arăta că doi plus doi fac patru. Săbii vor fi scoase din teacă pentru a dovedi că frunzele sunt verzi în toiul verii. Vom ajunge să apărăm nu numai uluitoarele virtuţi şi judecăţi sănătoase ale vieţii umane, ci şi ceva mult mai uluitor precum universul acesta imposibil care se uită ţintă la noi. Ne vom lupta pentru minuni vizibile ca şi când ar fi invizibile. Vom privi imposibila iarbă şi cerul cu un curaj straniu. Vom fi dintre aceia care au văzut şi totuşi au crezut.**
******
《**Ne facem prieteni, ne facem duşmani, dar Dumnezeu ne face aproapele de lângă uşă. Aproapele vine către noi înveşmântat în toate spaimele nepăsătoare ale naturii. Este straniu precum astrele, nesăbuit şi nepăsător ca ploaia. El este Omul, cel mai de temut dintre fiare. De aceea, atât religiile străvechi, cât şi scrierile sacre au dat dovadă de o înţelepciune pătrunzătoare când au vorbit nu despre datoria omului faţă de umanitate, ci despre datoria omului faţă de aproapele său. Pe aproapele nostru însă trebuie să-l iubim pentru că există, iar acesta este un motiv mult mai îngrijorător pentru o mult mai serioasă acţiune.
El este acea mostră de umanitate care ne-a fost încredinţată. El este fiecare fiindcă poate fi oricine. Dar, pentru că este un accident, el devine un simbol.**》
*****
●Ereticii - G. K. Chesterton, Humanitas 2018, traducere Cristian Ispir
***