[1MicuCelUmilSiViril]

Urmuz - Pagini bizare

E bizar să citești Urmuz, mai ales dacă o faci prima dată, ca mine, în tren, unde ai pe lângă tine niște copii care urlă de mama focului, iar mama lor zbiară mai tare decât ei, pentru ca ei să se astâmpere. În plus, se aud mișcări de trupe, zgomotul roților de tren pe bolovănișul șinei vechi de cale ferată, persoane extrem de sociabile, care nu se îndură să-și răcească urechea încălzită atâta timp cu telefonul. Cert e că tot ce am citit în tren a trebuit să recitesc acasă, în liniște. De aia e bine să ai casă, că ai Urmuz, nu liniște. De asta din urmă sunt răspunzători vecinii.

E bizar să citești Urmuz, e bizar ce scrie, dar, în liniște, nu mai e așa de bizar.
Trebuie citit, măcar așa, de amorul artei. E bine de spus că scrierile lui au și caracter autobiografic.
G. Călinescu (și alții, păreri complementare) explică perfect care este locul lui în literatură, găsiți asta în carte, nu mai spun aici. Eu am să spun doar faptul că, dacă G. Călinescu s-a oprit asupra lui, înseamnă că el reprezintă ceva în ale srisului.
Mai sunt si alte personalități care vorbesc despre el, critici, scriitori: T. Arghezi, E. Ionescu (mai puteți adăuga și dvs aici, după preferință).

Cartea începe cu cel mai mic roman pe care l-am citit în viața mea, un roman în 4 părți, întins pe... 5 spre 6 pagini. Partea cu absurdul e expresia gândirii și stilului deosebite. De exemplu: masa fără picioare... (dar) bazată (totuși) pe (ceva, că trebuia și ea să se sprijine pe ceva) calcule și probabilități. De citit fără paranteze! Parantezele îmi aparțin, pentru o mai rapidă explicație.
Din antume se remarcă și Ismail..., în care ești sensibilizat de construcții asemănatoare ca nivel de a te surprinde și foarte ingenioase, chiar foarte frumoase. Și la a doua povestire te cam turtești de râs, dar îți revii.

Apoi, se schimbă foaia, scârțaie când dai pagina, pentru că de aici sunt postume. Senzațională e povestea lui Gayk beligerantul.
Câteodată, situația o cere, și autorul e serios. Dar și atunci parcă ai vrea să spună una dură de tot. În altă povestire, de exemplu, e vorba de o altă masă, și îți vine în minte că ai fi vrut s-o fi întors măcar așa: ...(respectivul) este invitat permanent la el, ca să ia masa. Pâna acum i-a luat vreo 17 mese!

Fiecare țară își are ciudații ei. Umorul lui este absurd, nu ironic, nu sarcastic, nu face inepția asta de satiră pervertită de care suneți sătui azi, care vrea să insinueze că atât poate umorul și cu asta se ocupă.
Vi-l reamintesc pe Urmuz deoarece la noi, astăzi, e democrație. Democrația noastră se potrivește/aseamănă perfect cu el, n-are nici o treabă cu realitatea (cel puțin cu cea tumultoasă, socială).
Dacă în multe domenii, nu le mai citez, peste tot auzi că nu e momentul, pentru asta, da, stimate doamne și stimați domni, e momentul!

Umorul lui e aerobic și anaerobic, ca la scafandrul care a rămas fără oxigen în tub, oxigen ca la chimie, în primă fază, apoi, ca la Jean Michel Jarre, o perioadă, cu impresii în întinsa mare albastră din jurul lui, în care nu se găsesc și pentru el 2-3 molecule de oxigen, pe care să le respire, și, cu conexiuni greșite (în cortex) cauzate de această lipsă, apare și umorul, dar nu de situație, în nici un caz!

Algazy și Grummer arată exact că el are realitatea lui, nu are nici o treabă cu realitatea sau cel puțin cu tic-tacul vieții obișnuite, al rutinei, ci mai mult cu dorința încremenită în timpul care, în astfel de situații, rămâne (și el) pe loc. În special e vorba de chestiunea literaturii de bună calitate, echivalentă, ca amploare, cu chestiunea fotbalului actual românesc sau sporturilor odată performante. Dar e și mai mult aici, după principiul: mai mulți ochi văd mai multe lucruri.
Scurt și la obiect, "După furtună" arată de ce G. Călinescu saluta, pe drept cuvânt, la apariția lor, tipărirea postumelor lui Urmuz. O splendoare - societatea omenească în viziunea originală a autorului... bizar.

Epopeea erotică tragică a compozitorului Fuchs în Olimp - ajuns în brațele Afroditei, pentru că a atras atenția zeiței, care, acum, și-l dorea, Fuchs fiind întâmpinat acolo de o serie întreagă de fete, însoțitoarele zeiței, primit de importanți locatari ai Olimpului cu funcții artistice, chiar de Orfeu însuși și compania de sunet, inclusiv de cele nouă muze, dintre care una se înduplecă și îi vorbește, și de aceea se presupune că el a compus muzică urmuză, compune chiar acolo o sonată, special pentru zeiță, dar care, vai, nu a plăcut Venerei! - se soldează cu o pedeapsă primită de compozitor, comutată cu intervenția altei zeițe, (Pallas) Athena, cu o condiție din care reiese cum se face, în general, muzica și arta pe Pământ. Epopeea lui sfârșește tot cu o corvoadă (creație și educație), din care să reiasă o rasă mai bună de oameni.

Ce vă pot spune eu, după câte știu, este faptul că a existat un asemenea compozitor, Fuchs. Ascultasem cândva piese de-ale sale, un austriac, din gama compozitorilor vienezi ca: Strauss, von Suppe, etc. Ce nu vă pot spune este dacă autorul cărții se referea la el, pentru că, în acest caz (trebuie știut că Urmuz a fost și judecător la viața lui), Urmuz a fost ursuz.

Derulăm. Cartea se continuă cu Metafizică, o mostră de fabulă, interesante, de cunoscut, dar mai interesante sunt unele din Însemnările sale - ciorne răzlețe.
La capitolul Corespondență nu găsim nici o factură, se prezintă cărți poștale către familie din care distingem greutăți în momente grele prin care a trecut țara asta în anii 916, 918, .22... ai mileniului trecut și scrisori de la începutul colaborării lui Mitică (aici e dat și numele real al autorului cărții) cu Tudor Arghezi.

În paginile următoare urmează Urmuz în limbi străine. În original, ele sunt scrise foarte original în limba română, lucrări traduse și pe limbă străinească, de-a curmezișul timpului, de scriitori sau critici pricepuți, cunoscuți sau nu.

Din Dosarul Biografic, simplele precizări ale lui Sașa Pană nu-s chiar așa de simple. Ele relevă, la o studiere mai amănunțită că, nu fără de surpriză, ce s-a întâmplat în cazul lui Urmuz, după deces, poate fi o permanență la noi în literatură (am în vedere, cel puțin, și alt caz celebru, tot interbelic, destul de recent aflat). De citit aceste pagini!
Geo Bogza completează cu biografia autorului.
Acuma, numai lui Urmuz i se putea întâmpla asta (din ce se scrie în paginile biografice, conform ziarelor și actelor oficiale): s-a împușcat în inimă, iar cauza morții a fost "fractura craniului prin armă cu foc".

Câteva semnalmente artistice care îl caracterizează pe autor. Parodia multe și pe mulți, printre care: stilul romanelor foileton publicate în ziare (asta nu înseamnă că nu au existat unele bune, dar grosul...), imitatorii (în viață), funcționari și instituții.
Picta, cânta la pian, compunea - piesa Capul de rățoi e o dramatizare a unor momente din viața lui Urmuz (unde e un personaj).
Mărturisirile sorei lui sunt foarte interesante (cu privire la opera și viața lui, inclusiv cea de compozitor), edificatoare, cu învățăminte.
În plus, aflăm că E. Ionescu își recunoaște filiația din scrierile lui Urmuz, că autorul își trage umorul de la bunicul său, preotul F. Pașcan, în casa căruia a intrat, probabil, și Caragiale, prieten cu unul din fiii lui.

Ultima jumătate de carte, în mod bizar, cuprinde ce au spus alții despre Urmuz. Pe mine m-ar fi interesat mai mult ce a spus Urmuz despre toți acești alții.
Din cuprinsul ei tastez câteva cuvinte, parte a destăinuirilor lui T. Arghezi vizavi de piesa "Omul cu mârțoaga", care, în mare, e opera lui Urmuz, după cum explică, deși autorul e altul (explică în Bilete de papagal, nu în Bilete pentru papagal).
Corespondența lui Arghezi cu Ciprian, pe această temă, apărută în ziare, e spumoasă.
S. Roll, pe scurt sau pe șleau, ar cam zice că (el are un scris stufos, pretențios, așa e cu acea literatură) Urmuz are rezolvări ingenioase, nu idioate, așa cum se obișnuia în epocă, în domeniul scrisului.

În același mod, după exemplu, pe rând, și ceilalți semnatari de critică și cronică, prezenți în carte, se ocupă de aprecieri. Sunt multe aprecieri, o stivă. Ne oprim aici de la a dezvălui toate cuvintele acelea contorsionate, stinghere unui limbaj mai firesc. Dacă vreți, în mare, această parte e ceva de genul stilul și pistilul.

În opinia mea, o mișcare nu se poate reda printr-o poză, trebuie un filmuleț sau o succesiune de foarte multe poze, care alăturate dau filmulețul. Dacă analizezi fiecare poză, vei avea aceeași persoană, dar niciodată la fel, mereu gasită în altă poziție.
Acest vast capitol de păreri despre el, semnate de cei care l-au cunoscut, apreciat sau nu, exact asta face, filmulețul necesar.
Veți vedea, mai mulți au o vedere statică, o poză, dar el a fost în mișcare, a facut o mișcare. Cert, a fost un pre-scriitor de astfel de treburi. Și că, de acum, e un secol de Urmuz.

La o privire antiorară, veți găsi și alte comori ale perioadei interbelice, nedescoperite încă de căutatorii de comori... în literatura română.
Fără gluten, mie mi-a plăcut cartea!

R.S.(rânduri suplimentare)
Învățăminte:
1) Să critici static un om care se mișcă, nu iese nimic.
2) Unii, dacă ar scrie o carte după visele lor, ar fi absurdă. Asta nu înseamnă că și realitatea lor e absurdă. Unii, dacă ar scrie o carte după "visele" lor, ar fi absurdă. Asta nu înseamnă că și realitatea lor ar fi normală (sau, spus altfel, că "realitatea" lor ar fi absurdă).

O completare: Libertatea totală a spiritului devine frumusețea vieții, independența omului contra legii impuse de alții.

O altă completare: Cenușăreasa și-a pierdut pantoful. Eu mi-am pierdut ambii papuci, după ce am petrecut! Bineînțeles, eu nu am fost acasă la 12. Ea, astfel, are o scuză, cine știe la care din ei l-a pierdut?
Concluzia: lucrurile nu au o așa de mare importanță în viață. A, și să n-aveți grijă! În viață sunt mulți care vor să vă dea papucii!