Cinemagia Forum - View Single Post

victor_homescu · 13 Jun 2022, 01:59

112 ani《Excepțional explorator al oceanului planetar》??* oceanologul Jacques=Yves Cousteau, născut 1910 iunie 11??* și "Beția adâncului": în admirabilul volum al abisurilor mărilor▪︎《"Lumea tăcerii"》▪︎:
<<"Mediterana adăpostește comori care așteaptă la mică adâncime să fie recuperate. Ea este mama civilizației, marea înconjurată de cele mai vechi culturi, un muzeu în plin soare și în apă. Cele mai importante descoperiri de aici, după gustul nostru, sunt epavele din epoca precreștină, aflate pe fundul mării. De două ori am cercetat epave clasice și am recuperat bunuri care depășesc valoarea aurului: obiecte de artă și artefacte din Antichitate. Am mai localizat alte trei ast?*fel de ambarcațiuni ale căror bunuri așteaptă să fie recuperate.">>
***
**Prima vară când am folosit acvalangul în mare a fost o perioadă memorabilă. Era în anul 1943, în toiul războiului, într‑o țară aflată sub ocupație, dar, cum trăiam bucuria scufundărilor, nu prea ne gândeam la toate aceste împrejurări nefericite. În vila Barry locuiam următorii: Dumas, Tailliez, soția și copilul său; Claude Houlbreque, cineastul, cu soția; Simone și cu mine, plus cei doi copii ai noștri. Ne vizitau destul de des Roger Gary și soția lui, el fiind un vechi prieten de‑al meu, directorul unei firme de vopsele din Marsilia. Probabil că celor din trupele de ocupație le păream un grup de turiști puși pe distracție.**
***
**Primul nostru aparat de filmat a fost un Kinamo vechi, pe care l‑am
cumpărat cu 25 de dolari. Papa Heinic, un refugiat maghiar, i‑a
confecționat niște lentile minunate; Léon Veche, mecanic pe torpilorul Le Mars, i‑a construit o carcasă etanșă. În perioada aceea de război nu puteam face rost de film de 35 de milimetri, așa că am cumpărat niște bobine Leica de 15 metri și am lipit negativele într‑o cameră obscură. Unul dintre locurile unde filmam era Insula Planier, principala radă a portului Marsilia, unde se afla și vestitul far pe care trupele germane în retragere l‑au distrus fără niciun motiv, în 1944. Sub insulă, pe un platou stâncos înșelător, se afla Dalton, un vapor englez de 5000 de tone, cu prova la 13 metri adâncime, coborând în adânc spre pupă. Nava avusese o soartă interesantă. Dalton părăsise Marsilia în noaptea de Crăciun a anului 1928, cu o încărcătură de plumb, fiind folosită de o companie grecească de navigație. Atrasă de farul de pe Insula Planier ca un țânțar de lumina lămpii, nava se îndreptase direct spre insulă, dar se izbise violent de ea și se scufundase. Paznicul farului coborâse repede și reușise să salveze întregul echipaj. După cum povestea acesta, toți erau beți criță, de la băieții de cabină până la comandant. Spiritul sărbătorilor îi copleșise pe toți, fără deosebire. Cu aprobarea administrației farului, Tailliez, Gary, Dumas, Houlbreque și cu mine am debarcat de pe nava de aprovizionare, care venea acolo săptămânal, încărcați cu acvalanguri, sulițe, arbalete, aparate de filmat, cu un compresor de aer și mâncare. Angajații farului erau încordați, întrebându‑se îngrijorați când vor distruge naziștii clădirea sau când va ieși vreun submarin
englez noaptea la suprafață, ca să ocupe insula. Am coborât scările de piatră și am intrat în mare, înotând spre forpicul epavei Dalton. Adâncimea la care se afla era subliniată de un perete de stâncă abrupt, precum și de senzația neplăcută din urechi, care se accentua pe măsură ce coboram tot mai mult. Când te scufunzi cu capul în jos în apa a cărei presiune crește permanent, ai senzația că te înfigi în mare ca o pană de lemn; apoi, după ce înghiți în sec, simți cum urechile ți se desfundă și te
poți mișca în largul tău.**
***
**Ne‑am făcut curaj să înfruntăm ineluctabilul: trebuia să coborâm până la pupa navei Dalton = nu exista alt mod de a descoperi care erau limitele scufundării cu acvalangul. Am înotat de‑a lungul pântecului navei și am ieșit în cealaltă parte, spre abisul rău prevestitor, unde zăcea secțiunea din spate a vaporului, la 40 de metri adâncime. În apa limpede precum cristalul, priveliștea era parcă vrăjită: obiectele nu aveau umbre. Catargele, plăcile metalice și oamenii păreau uriași, suspendați în lumina ce venea din toate părțile.
Bordajul de lemn al punții pupa dispăruse, lăsând la vedere o încâlceală de grinzi metalice și de coaste. Nu se vedeau nici algele acelea verzi și maronii cu care ne obișnuiserăm. Stratul de vegetație era aspru și plin de chestii tăioase. Am observat pe dunetă o structură ciudată, care aducea cu Chivotul Legii purtat pe străzi în Ziua Tuturor Sfinților. Atât mai rămăsese din cocpitul de modă veche, iar deasupra lui trona timona de avarie, cu spițe lipsă, pe lângă care roiau bancuri de pești mărunți și negri ca niște insecte. Am înotat cu prudență spre balustradă și am privit peisajul monoton al nisipului ce dispărea undeva spre orizontul amorf. Ne simțeam la fel de confortabil ca la 15 metri adâncime. Dobândeam un nou simț, al mării, prin care evaluam adâncimea. Ne analizam senzațiile, încercând să nu inventăm simptome. Înainte de a plonja de pe falsbordul pupa, am testat apa, ca
să ne convingem că ne puteam îndepărta de navă. Am trecut de
grilaj și am ajuns pe fundul mării.**
***
**Dumas credea că ne puteam aventura și mai în adânc cu
acvalangul, după ce, de mai multe ori în vara aceea, ne întorseserăm în siguranță de la 40 de metri adâncime. S‑a hotărât să testeze, într‑un experiment supravegheat cu grijă, limita la care ne puteam scufunda fără riscuri. Eram de părere că nu avea să stea la adâncime îndeajuns încât să se confrunte cu un atac al bolii de decompresie. Știam ceva despre boala de decompresie din lucrările de pionierat ale savantului francez Paul Bert, scrise după 1870, și din studiile aprofundate ulterior ale fiziologilor englezi și americani. Boala de decompresie, sau boala chesonierilor, este dureroasă, debilitantă şi uneori are consecințe fatale pentru scufundători. Primele observații medicale notabile au fost efectuate asupra muncitorilor terasieri care lucrau în puțurile sub presiune, pentru a săpa fundațiile pilelor Podului Brooklyn. Adesea, muncitorii erau scoși la suprafață în poziții chinuite și contorsionate, care le aminteau colegilor acestora de o postură feminină la modă în acea perioadă, numită contorsiunea greacă. Acest accident groaznic, dar ușor de evitat a fost denumit „boala de decompresie“.**
***
"Dumas s‑a cufundat din nou. M‑am uitat în jos și l‑am văzut pe Didi coborând sub greutatea plumbului și înotând contra curentului, ca să prindă parâma. Când a apucat‑o, o explozie de bule de aer a ieșit din regulator, semn că obosise foarte tare. S‑a odihnit ținându‑se de frânghie și apoi a început să coboare repede, ținându‑se de ea în marea aceea agitată și tulbure. Încă suflând greu după efortul depus pentru a mă menține la suprafață, l‑am urmat până la punctul meu de pază, cu 30 de metri mai jos. Îmi simțeam mintea năucită. Didi n‑a aruncat nicio privire în sus. I‑am văzut mâinile și capul dispărând încet în apa cenușie."
***
《"Iată cum a descris el acea scufundare-record: „Lumina nu
își schimbă culoarea când suprafața mării este agitată, așa cum se întâmplă de obicei. Nu reușesc să văd bine. Ori soarele
apune repede, ori mi‑a slăbit vederea. Am ajuns la nodul care
marchează 30 de metri adâncime. Nu simt că organismul ar da
semne de slăbiciune, dar continui să respir greu. Și afurisita de
parâmă nu vrea să stea întinsă ca lumea…O ia oblic în supa asta
gălbuie. Și se înclină tot mai mult. Începe să mă îngrijoreze. Oricum, mă simt minunat. Parc‑aș fi în extaz. Sunt amețit și fără griji. Urechile îmi țiuie și am un gust amar în gură. Curentul mării mă clatină ca și cum aș fi băut prea mult. Am uitat de Jacques și de oamenii din bărci. Îmi simt ochii obosiți. Cobor mai departe, încercând să mă gândesc la fundul mării, dar nu reușesc. Mă simt toropit, dar din pricina amețelii nu am cum să adorm. În jur este puțină lumină. Întind mâna să apuc nodul următor și nu reușesc, încerc din nou și‑mi leg centura de el. Să urci este floare la ureche, mă ridic ca o bulă de aer. Scăpat de lest, trag de parâmă și mă avânt în sus. Senzația aceea de beție dispare. Sunt treaz și mă apucă furia că am ratat misiunea. Am trecut de Jacques și urc mai departe, în grabă. Mi se spune că am stat în apă șapte minute.“》
***
(„Lumea tăcerii”, Jacques-Yves Cousteau & Frederic Dumas, Editura ART, 2018)

13 Jun 2022, 01:59	#54
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 637	112 ani《Excepțional explorator al oceanului planetar》??* oceanologul Jacques=Yves Cousteau, născut 1910 iunie 11??* și "Beția adâncului": în admirabilul volum al abisurilor mărilor▪︎《"Lumea tăcerii"》▪︎: <<"Mediterana adăpostește comori care așteaptă la mică adâncime să fie recuperate. Ea este mama civilizației, marea înconjurată de cele mai vechi culturi, un muzeu în plin soare și în apă. Cele mai importante descoperiri de aici, după gustul nostru, sunt epavele din epoca precreștină, aflate pe fundul mării. De două ori am cercetat epave clasice și am recuperat bunuri care depășesc valoarea aurului: obiecte de artă și artefacte din Antichitate. Am mai localizat alte trei ast?fel de ambarcațiuni ale căror bunuri așteaptă să fie recuperate.">> Prima vară când am folosit acvalangul în mare a fost o perioadă memorabilă. Era în anul 1943, în toiul războiului, într‑o țară aflată sub ocupație, dar, cum trăiam bucuria scufundărilor, nu prea ne gândeam la toate aceste împrejurări nefericite. În vila Barry locuiam următorii: Dumas, Tailliez, soția și copilul său; Claude Houlbreque, cineastul, cu soția; Simone și cu mine, plus cei doi copii ai noștri. Ne vizitau destul de des Roger Gary și soția lui, el fiind un vechi prieten de‑al meu, directorul unei firme de vopsele din Marsilia. Probabil că celor din trupele de ocupație le păream un grup de turiști puși pe distracție. * Primul nostru aparat de filmat a fost un Kinamo vechi, pe care l‑am cumpărat cu 25 de dolari. Papa Heinic, un refugiat maghiar, i‑a confecționat niște lentile minunate; Léon Veche, mecanic pe torpilorul Le Mars, i‑a construit o carcasă etanșă. În perioada aceea de război nu puteam face rost de film de 35 de milimetri, așa că am cumpărat niște bobine Leica de 15 metri și am lipit negativele într‑o cameră obscură. Unul dintre locurile unde filmam era Insula Planier, principala radă a portului Marsilia, unde se afla și vestitul far pe care trupele germane în retragere l‑au distrus fără niciun motiv, în 1944. Sub insulă, pe un platou stâncos înșelător, se afla Dalton, un vapor englez de 5000 de tone, cu prova la 13 metri adâncime, coborând în adânc spre pupă. Nava avusese o soartă interesantă. Dalton părăsise Marsilia în noaptea de Crăciun a anului 1928, cu o încărcătură de plumb, fiind folosită de o companie grecească de navigație. Atrasă de farul de pe Insula Planier ca un țânțar de lumina lămpii, nava se îndreptase direct spre insulă, dar se izbise violent de ea și se scufundase. Paznicul farului coborâse repede și reușise să salveze întregul echipaj. După cum povestea acesta, toți erau beți criță, de la băieții de cabină până la comandant. Spiritul sărbătorilor îi copleșise pe toți, fără deosebire. Cu aprobarea administrației farului, Tailliez, Gary, Dumas, Houlbreque și cu mine am debarcat de pe nava de aprovizionare, care venea acolo săptămânal, încărcați cu acvalanguri, sulițe, arbalete, aparate de filmat, cu un compresor de aer și mâncare. Angajații farului erau încordați, întrebându‑se îngrijorați când vor distruge naziștii clădirea sau când va ieși vreun submarin englez noaptea la suprafață, ca să ocupe insula. Am coborât scările de piatră și am intrat în mare, înotând spre forpicul epavei Dalton. Adâncimea la care se afla era subliniată de un perete de stâncă abrupt, precum și de senzația neplăcută din urechi, care se accentua pe măsură ce coboram tot mai mult. Când te scufunzi cu capul în jos în apa a cărei presiune crește permanent, ai senzația că te înfigi în mare ca o pană de lemn; apoi, după ce înghiți în sec, simți cum urechile ți se desfundă și te poți mișca în largul tău. * Ne‑am făcut curaj să înfruntăm ineluctabilul: trebuia să coborâm până la pupa navei Dalton = nu exista alt mod de a descoperi care erau limitele scufundării cu acvalangul. Am înotat de‑a lungul pântecului navei și am ieșit în cealaltă parte, spre abisul rău prevestitor, unde zăcea secțiunea din spate a vaporului, la 40 de metri adâncime. În apa limpede precum cristalul, priveliștea era parcă vrăjită: obiectele nu aveau umbre. Catargele, plăcile metalice și oamenii păreau uriași, suspendați în lumina ce venea din toate părțile. Bordajul de lemn al punții pupa dispăruse, lăsând la vedere o încâlceală de grinzi metalice și de coaste. Nu se vedeau nici algele acelea verzi și maronii cu care ne obișnuiserăm. Stratul de vegetație era aspru și plin de chestii tăioase. Am observat pe dunetă o structură ciudată, care aducea cu Chivotul Legii purtat pe străzi în Ziua Tuturor Sfinților. Atât mai rămăsese din cocpitul de modă veche, iar deasupra lui trona timona de avarie, cu spițe lipsă, pe lângă care roiau bancuri de pești mărunți și negri ca niște insecte. Am înotat cu prudență spre balustradă și am privit peisajul monoton al nisipului ce dispărea undeva spre orizontul amorf. Ne simțeam la fel de confortabil ca la 15 metri adâncime. Dobândeam un nou simț, al mării, prin care evaluam adâncimea. Ne analizam senzațiile, încercând să nu inventăm simptome. Înainte de a plonja de pe falsbordul pupa, am testat apa, ca să ne convingem că ne puteam îndepărta de navă. Am trecut de grilaj și am ajuns pe fundul mării. * Dumas credea că ne puteam aventura și mai în adânc cu acvalangul, după ce, de mai multe ori în vara aceea, ne întorseserăm în siguranță de la 40 de metri adâncime. S‑a hotărât să testeze, într‑un experiment supravegheat cu grijă, limita la care ne puteam scufunda fără riscuri. Eram de părere că nu avea să stea la adâncime îndeajuns încât să se confrunte cu un atac al bolii de decompresie. Știam ceva despre boala de decompresie din lucrările de pionierat ale savantului francez Paul Bert, scrise după 1870, și din studiile aprofundate ulterior ale fiziologilor englezi și americani. Boala de decompresie, sau boala chesonierilor, este dureroasă, debilitantă şi uneori are consecințe fatale pentru scufundători. Primele observații medicale notabile au fost efectuate asupra muncitorilor terasieri care lucrau în puțurile sub presiune, pentru a săpa fundațiile pilelor Podului Brooklyn. Adesea, muncitorii erau scoși la suprafață în poziții chinuite și contorsionate, care le aminteau colegilor acestora de o postură feminină la modă în acea perioadă, numită contorsiunea greacă. Acest accident groaznic, dar ușor de evitat a fost denumit „boala de decompresie“. * "Dumas s‑a cufundat din nou. M‑am uitat în jos și l‑am văzut pe Didi coborând sub greutatea plumbului și înotând contra curentului, ca să prindă parâma. Când a apucat‑o, o explozie de bule de aer a ieșit din regulator, semn că obosise foarte tare. S‑a odihnit ținându‑se de frânghie și apoi a început să coboare repede, ținându‑se de ea în marea aceea agitată și tulbure. Încă suflând greu după efortul depus pentru a mă menține la suprafață, l‑am urmat până la punctul meu de pază, cu 30 de metri mai jos. Îmi simțeam mintea năucită. Didi n‑a aruncat nicio privire în sus. I‑am văzut mâinile și capul dispărând încet în apa cenușie." * 《"Iată cum a descris el acea scufundare-record: „Lumina nu își schimbă culoarea când suprafața mării este agitată, așa cum se întâmplă de obicei. Nu reușesc să văd bine. Ori soarele apune repede, ori mi‑a slăbit vederea. Am ajuns la nodul care marchează 30 de metri adâncime. Nu simt că organismul ar da semne de slăbiciune, dar continui să respir greu. Și afurisita de parâmă nu vrea să stea întinsă ca lumea…O ia oblic în supa asta gălbuie. Și se înclină tot mai mult. Începe să mă îngrijoreze. Oricum, mă simt minunat. Parc‑aș fi în extaz. Sunt amețit și fără griji. Urechile îmi țiuie și am un gust amar în gură. Curentul mării mă clatină ca și cum aș fi băut prea mult. Am uitat de Jacques și de oamenii din bărci. Îmi simt ochii obosiți. Cobor mai departe, încercând să mă gândesc la fundul mării, dar nu reușesc. Mă simt toropit, dar din pricina amețelii nu am cum să adorm. În jur este puțină lumină. Întind mâna să apuc nodul următor și nu reușesc, încerc din nou și‑mi leg centura de el. Să urci este floare la ureche, mă ridic ca o bulă de aer. Scăpat de lest, trag de parâmă și mă avânt în sus. Senzația aceea de beție dispare. Sunt treaz și mă apucă furia că am ratat misiunea. Am trecut de Jacques și urc mai departe, în grabă. Mi se spune că am stat în apă șapte minute.“》 *** („Lumea tăcerii”, Jacques-Yves Cousteau & Frederic Dumas, Editura ART, 2018)